În opoziție cu starea de veghe, caracterizată prin activismul și luciditatea psihicului și identificabilă cu conștiința, somnul poate fi definit ca o stare reversibilă a organismului, care se asociază cu scăderea până la dispariție a reacțiilor adaptative superioare, a relațiilor și reacțiilor senzorio-motorii cu și față de mediul înconjurător.
Este starea în care omul rămâne complet lipsit de apărare. „Faptul că orice ființă superior organizată acceptă acest risc pentru o parte considerabilă a vieții sale sugerează presupunerea că somnul trebuie să aibă o funcție vitală”, scria cu mulți ani în urmă Hess, în 1954. Tot el aprecia, prin 1965, că somnul este o funcție fiziologică integrală, o condiție de bază a vieții, un fenomen fundamental pozitiv, deoarece reîmprospătează organismul și previne epuizarea.
Freud, la timpul său, considera că somnul îndeplinește în viața omului două funcții majore: una biologică, constând în asigurarea relaxării organismului, și alta psihologică, concretizată în stingerea interesului pentru lumea externă.
Faptul că somnul îndeplinește astfel de funcții majore în existența umană este demonstrat, printre altele, de perioadele de deprivare de somn care, acționând ca o suprasolicitare, epuizează rezervele funcționale ale organismului. De asemenea, ele se asociază cu modificări ale tabloului psihocomportamental al omului, cu apariția confuziei, dezorientării și iritabilității.
Deși somnul îndeplinește funcții vitale pentru organismul uman și, deși el este necesar și avantajos pentru organism, nu trebuie să pierdem din vedere faptul că, prin prelungirea lui, ar putea deveni o piedică în calea existenței omului. Ephorn și Carrington, în 1966 și 1970, își exprimau opinia că tendința de scădere a tonusului cortical, inerentă somnului, trebuie ținută în frâu în limite adaptativ adecvate, tocmai pentru a putea fi restabilită fără dificultăți capacitatea corticală de veghe.
Starea de veghe și starea de somn
Pentru problema discutată, o mare importanță o are trecerea de la o stare la alta, de la starea de veghe la cea de somn, adică ațipirea sau adormirea, ori de la starea de somn la cea de veghe, adică trezirea. Fenomenul are o largă răspândire, fiind întâlnit și la animale.
La unele dintre acestea, trecerea de la veghe la somn ia forma hibernării, stare foarte asemănătoare somnului. Hibernarea implică modificarea mecanismelor de termoreglare, întreruperea activității etajelor superioare ale sistemului nervos, însoțită însă de păstrarea coordonărilor reflexe controlate de partea inferioară a trunchiului cerebral.
Analiza comparativă a celor două stări, de veghe și de somn, arată că ele sunt opuse. Astfel, în starea de veghe, activitatea electrică a scoarței cerebrale, înregistrată cu ajutorul electroencefalografiei, prescurtat EEG, prezintă ritmuri frecvente și de mică amplitudine, fiind desincronizată. În starea de somn, apar ritmuri lente și de mai mare amplitudine, fiind sincronizate, cu excepția somnului profund, când ritmurile sunt relativ asemănătoare.
Apoi, dacă starea de veghe este rezultatul activării individului și a cortexului său prin mesaje senzoriale, somnul se produce prin scăderea afluxului senzorial. Acest ultim fapt a fost demonstrat la animal cu ajutorul experimentelor de lezare a diferiților receptori, ceea ce a dus la instalarea somnului. La om, în stările de deprivare senzorială, perioadele de somnolență și de somn sunt îndelungate.
Instalarea somnului ca rezultat al suprimării sau reducerii informațiilor senzoriale explică somnul pasiv. În afară de acesta, există însă și un somn activ, produs de răspândirea în scoarța cerebrală a unui proces inhibitor activ, care se difuzează din aproape în aproape.
Noțiunea de somn activ are o dublă semnificație: ea marchează opoziția față de somnul pasiv, datorat scăderii tonusului ca urmare a lipsei de aferențe specifice, și sugerează faptul că somnul poate fi provocat intenționat, în condiții experimentale sau în viața cotidiană.
Producerea somnului activ poate fi obținută prin stimularea receptorilor senzoriali, însă nu cu orice tip de stimul, ci cu stimuli capabili să inducă inhibiția: stimuli monotoni, cu intensitate scăzută și cu acțiune repetată. În afara mecanismului inhibiției active, propus de Pavlov, în explicarea somnului activ au fost formulate și alte teorii.
Hess, în 1954, era de părere că ar exista un centru al somnului, centrul trofotrop, localizat în hipotalamus. Bremer, în 1961, negând intervenția unui proces inhibitor, credea că somnul se datorează „oboselii sinaptice”, care ar invada structurile funcționale responsabile de menținerea stării de veghe.
Cercetările moderne au arătat că niciuna dintre aceste explicații nu este întru totul satisfăcătoare. Alături de mecanismele pur fiziologice, trebuie luate în considerare și o serie de mecanisme psihice, îndeosebi motivaționale, care pot produce inhibarea sau dezactivarea structurilor nervoase, întreținând astfel fie starea de veghe, fie starea de somn.
Mecanismele psihofiziologice ale somnului
Adormirea sau cufundarea în somn nu se realizează brusc decât în cazuri foarte rare, la copii sau la adulți, în urma unui efort fizic extrem de mare. De obicei, ea este precedată de o multitudine de reacții: căscatul, scăderea tonusului muscular, rărirea pulsului, scăderea presiunii sangvine și creșterea temperaturii extremităților.
Trezirea definitivă din somn este perfect analoagă adormirii, însă în sens invers. Și ea se realizează progresiv, dar semnele care o însoțesc sunt opuse celor ale adormirii, cum ar fi accelerarea pulsului și a respirației.
Întreținerea somnului se datorează scoaterii din funcțiune a sistemului activator ascendent, răspândirii inhibiției într-o mare masă neuronală și intrării în funcțiune a unor mediatori chimici inhibitori. Împiedicarea somnului are loc ca urmare a intervenției unor factori neașteptați, precum zgomotele sau interdicția verbală, și a stimulării directe sau indirecte a sistemului activator.
O teorie completă a somnului trebuie însă să precizeze nu numai astfel de mecanisme și factori, ci și ce anume se întâmplă cu reactivitatea fiziologică și psihică a individului în cursul trecerii de la o stare la alta sau în timpul uneia dintre ele.
În timpul somnului, creierul uman nu este inactiv. El receptează stimuli, reacționează la unii dintre ei și coordonează diferite alte funcții ale organismului. Evident însă că aceste activități sunt realizate în cu totul alte condiții și cu altă finalitate decât în timpul stării de veghe.
În somn, individul se mișcă. Cercetările au arătat că, în decursul celor opt ore de somn, se efectuează 20-60 de mișcări, fiecare mișcare durând 5-10 secunde, totalul lor nedepășind 3-5 minute. De asemenea, individul scrâșnește din dinți, ceea ce înseamnă că are loc o hipertonie a mușchiului maseter, sforăie, ca urmare a relaxării mușchilor orofaringieni, în special în decubitul dorsal, și manifestă o anumită excitabilitate senzorială, diferită în funcție de stimul și de semnificația lui.
Pragul senzorial al diverșilor stimuli constituie un important criteriu de apreciere a profunzimii somnului.
Cea mai semnificativă probă asupra activismului creierului în timpul somnului o reprezintă însă activitatea bioelectrică a creierului. Cele patru ritmuri ale scoarței cerebrale sunt indicatori indubitabili ai acestei activități:
- ritmul alfa, specific stării de veghe, de relaxare senzorială și mentală;
- ritmul beta, caracteristic stărilor de excitație, fiind, cum considera un autor, expresia materială a fenomenelor de conștiință;
- ritmul teta, expresie a stării de somn sau a unor stări patologice cerebrale;
- ritmul delta, asociat, de asemenea, stării de somn sau unor stări patologice cerebrale.