Aptitudinile se definesc ca însușiri psihice sau fizice care, structurate original, determină realizarea cu succes a unor activități. Iată cîteva exemple de aptitudini: abilitatea generală de învățare, aptitudinea verbală, aptitudinea numerică, capacitatea de orientare în spatiu, capacitatea de a recunoaște formele vizuale, aptitudinea muzicală, aptitudinea pedagogică.
Diferenţele individuale observate în mod direct într-o probă sunt, în general, atribuite unor caracteristici subiacente care nu sunt observabile în mod direct. Aptitudinile constituie o clasă de asemenea caracteristici. De cele mai multe ori, acestei definiţii foarte generale ale aptitudinii i se aduc precizări de către autorii care utilizează noţiunea. Dar aceste conotaţii, explicite ori implicite, pot varia de la un autor la altul.
Aptitudinile şi inteligenţa
Aptitudinile pot fi considerate drept caracteristici elementare presupuse fundamentale, dacă nu chiar „primare” (L, L. Thurstone, 1938, Primary Mental Abilities). In acest sens, testele de aptitudini, oferind o serie de caracteristici analitice („profil” psihologic), se opun scalelor de inteligenţă de tipul celei a lui Binet şi Simon, care furnizează o caracterizare globală unică (vârstă mentală sau coeficient de inteligenţă). Analiza factorială a fost amplu utilizată în cercetările referitoare la această concepţie. Totuşi, modelul factorial ierarhic rezultat din lucrările lui Ch. Spearman şi C. Burt şi folosit mai ales de către P. E. Vernon sau R. B. Catell depăşeşte opoziţia pe care se fundamenta la început această concepţie; el propune o structură a aptitudinilor umane în formă de „arbore”, implicând aptitudini cu câmp din ce în ce mai redus.
Aptitudinile şi procesarea informaţiei
Aptitudinile pot fi considerate mai ales ca nişte caracteristici cognitive responsabile de achiziţia şi prelucrarea informaţiei. Astfel, ele se diferenţiază de caracteristicile motivaţionale şi temperamentale, atribuind unele scopuri ori conferind un anumit stil funcţionării acestor mecanisme cognitive. Diferenţierea aceasta se reflectă în aceea care separă probele de aptitudini de probele de personalitate. Dar, din nou, distincţia se relativizează. Un autor, precum Catell ilustrează în Abilities: their Structure, Growth and Action (1971) legăturile şi interacţiunile care se observă între aptitudini şi trăsăturile de personalitate. M. Huteau, în Conceptions cognitives de la personnalité (1985), descrie evoluţia teoriilor generale în acest domeniu printr-o „cognitivizare” a teoriilor dinamice şi o „personalizare” a teoriilor cognitive.
Aptitudinile:determinate genetic sau dobîndite?
De asemenea, aptitudinea poate fi definită mai întâi prin caracterul ei constituţional, determinat, cel puţin parţial, de factori genetici (H. Piéron, 1949, Psychologie différentielle). În acest sens, testele de aptitudini se deosebesc mai ales de testele de cunoştinţe dobândite: În principiu, rezultatele lor nu depind de nici o cunoaştere specifică prealabilă. într-un sens mai general, s-au realizat teste cât mai „independente de cultură” cu putinţă. Această a treia definiţie trimite la problemele puse de diferenţierea între factorii genetici şi factorii de mediu ai variabilităţii interindividuale, distincţie care tinde să pară mult mai puţin simplă decât la început, o serie de interacţiuni stabi-lindu-se între aceste două categorii de factori.
Diferențe individuale în manifestarea aptitudinilor
Atunci când unor copii şi adolescenţi li se aplică o serie de teste de aptitudini, se constată adesea că numărul factorilor necesari pentru a da seama despre corelaţiile dintre aceste teste tinde să crească odată cu vârsta.
Un factor unic (factor general) care, la început, este suficient să elucideze cea mai mare parte a varianței explicabile a acestor teste îşi pierde progresiv din relevanţă, în timp ce, dimpotrivă, importanţa factorilor care nu afectează, fiecare, decât o categorie de probe (factori de grup verbal, numeric, spaţial etc. ) tinde să se mărească.
Altfel spus, diferenţele interindividuale par să se stabilească mai întâi pe o aptitudine generală şi, prin urmare, unică, apoi se manifestă într-un mod mai mult sau mai puţin independent în anumite domenii în care fiecare este mai limitată.
Aceste rezultate rămân totuşi greu de interpretat, în parte din motive metodologice. Ele au fost puse în legătură cu unele principii formulate de către filosoful englez H. Spencer, potrivit căruia orice dezvoltare se realizează printr-o trecere progresivă „de la o omogenitate nedefinită şi incoerentă la o eterogenitate definită şi coerentă”.