Hipnoza poate fi definită ca o stare modificată a conștiinței provocată la sugestia altei persoane, numită „hipnotizator”, caracterizată prin:
- o susceptibilitate crescută la influența hipnotizatorului;
- o diminuare a reactivității la alte influențe.
Transa hipnotică este provocată cu ajutorul unei proceduri numite „inducție hipnotică”, formată dintr-o serie de instrucțiuni și sugestii.
Contrar credințelor obișnuite, hipnoza nu este o stare de inconștiență sau somn; în cursul transei hipnotice, subiecții rămân conștienți și își pot concentra atenția. Ceea ce deosebește transa hipnotică de starea obișnuită de conștiență este faptul că subiecții sunt mai receptivi decât în starea de veghe obișnuită la sugestii, iar intensitatea senzațiilor corporale este diminuată.
Condiții pentru instalarea hipnozei
Fenomenul de hipnoză este condiționat de:
- acceptarea de către subiect a sugestiilor hipnotizatorului — dacă subiectul se împotrivește, transa hipnotică nu se poate instala;
- prezența sugestibilității hipnotice, adică a predispoziției de a se lăsa influențat de sugestiile unei alte persoane.
Persoanele cu imaginație bogată, care se lasă frecvent în voia reveriilor sau care sunt hiperemotive sunt mai ușor de hipnotizat decât persoanele raționale, bine ancorate în realitate. S-a constatat că sportivii care participă la competiții și oamenii de știință sunt persoanele cel mai dificil de hipnotizat.
Inducția hipnotică
Instalarea hipnozei este de obicei precedată de procedeul numit „inducție hipnotică”. Acesta constă într-o serie de tehnici care au rolul de a:
- concentra atenția subiectului asupra sugestiilor hipnotizatorului;
- pregăti subiectul pentru starea de hipnoză.
Există o varietate enormă de tehnici utilizate; cea mai cunoscută metodă este „fixarea privirii”, inventată de medicul James Braid, care mai este numită din această cauză „braidism”.
În tehnica „fixarea privirii”, hipnotizatorul ține între degete un obiect strălucitor la o distanță de aproximativ 30 de centimetri de fruntea subiectului, solicitându-i acestuia să privească fix obiectul și să se concentreze asupra acestuia. Mai întâi pupilele subiectului se vor contracta, apoi se vor dilata, după care vor începe să se miște ușor. Dacă hipnotizatorul desprinde două degete de pe obiect și le apropie de ochii subiectului, pleoapele se vor închide involuntar.
Inducția hipnotică nu este necesară întotdeauna, așteptările subiectului și alți factori psihologici putând declanșa transa hipnotică fără inducție. Totuși, în marea majoritate a cazurilor, inducția hipnotică trebuie realizată cel puțin o dată. După aceea, unii subiecți sunt capabili să intre în transă fără utilizarea acestei tehnici.
Sugestia în hipnoză
Sugestia este un fenomen psihologic prin care gândurile, trăirile, percepțiile sau comportamentul unei persoane sunt modificate de influența unei alte persoane. Sugestia este elementul esențial al hipnozei — transa hipnotică și modificarea stării de conștiință sunt obținute prin intermediul sugestiei.
Odată instalată transa, subiectul poate primi diverse alte sugestii, la care va fi mai receptiv decât în starea obișnuită de veghe. În practica hipnozei sunt utilizate diverse tipuri de sugestie:
- sugestii verbale directe;
- sugestii verbale indirecte (solicitări sau insinuări);
- metafore sau alte artificii de limbaj;
- sugestii nonverbale (imagini mentale, manipulări fizice).
Anumite sugestii primite de subiect în timpul transei hipnotice se pot manifesta după ce acesta a ieșit din starea de hipnoză, în acest mod terapia prin hipnoză având posibilitatea să modifice comportamente nedorite precum fumatul sau adicția la jocurile de noroc.
Istoric
Tehnicile contemporane de hipnoză își au rădăcinile în ritualurile de vindecare practicate de popoarele din antichitate. Primele utilizări din epoca modernă ale hipnozei îi sunt atribuite lui Franz Mesmer, un medic german din secolul al XVIII-lea care credea că bolile pot fi vindecate prin transferul de la terapeut la pacient, în timpul transei, a unui fluid zis „magnetic”. Din această cauză, hipnoza se numea în epocă „magnetism animal”.
Unul dintre discipolii lui Mesmer, marchizul de Puysegur, a descris pentru prima oară fenomenul transei hipnotice, așa cum este cunoscut astăzi. Stomatologul britanic James Braid a folosit hipnoza pentru a-și anestezia pacienții și a pus bazele unei teorii a hipnozei într-o lucrare publicată în 1843. J.M. Charcot a studiat în aceeași epocă efectele hipnozei asupra pacienților isterici, iar S. Freud are meritul de a fi evidențiat că hipnoza lasă cale liberă manifestării activităților inconștientului. Plecând de la studiul hipnozei, Freud a descoperit psihanaliza.
Aplicații practice ale hipnozei
Cel mai adesea, hipnoza este utilizată ca metodă de tratament pentru diverse tulburări psihice sau somatice, cum ar fi:
- depresia;
- anxietatea;
- fobiile;
- tulburările de somn;
- dependența de tutun sau alte substanțe;
- dependența de jocuri de noroc;
- ticurile;
- sindromul de intestin iritabil;
- etc.
Transa hipnotică nu are un efect terapeutic prin ea însăși, dar sugestiile și imaginile induse pacientului în timpul transei îi pot modifica profund comportamentul ulterior.
Hipnoza poate fi utilizată și pentru a reduce și controla durerea în anumite afecțiuni ori pentru a pregăti sau înlocui anestezia chimică în cadrul operațiilor chirurgicale.