Victoria aparține celui perseverent.

Evoluție si complicații în infarctul miocardic

infarct

Infarctul miocardic acut (IMA), cea mai gravă boală cardiacă, reprezintă necrozarea (moartea) unei porţiuni din miocard (muşchiul cardiac) de natură ischemică, consecinţă a obstruării complete a unei artere coronare. Uneori această ocluzie coronariană completă (sângele nu mai circulă prin artera coronară respectivă) nu produce necroza miocardului irigat de acea coronară, deoarece ocluzia s-a instalat lent permiţând dezvoltarea unei circulaţii colaterale supleante.

IMA apare cel mai frecvent la bărbaţi în jurul vârstei de 55 ani, iar la femei în jurul vârstei de 65 ani.
În prezent a crescut incidenţa IMA la vârste sub 40 ani, atât la sexul masculin cât şi la cel feminin.

Cea mai frecventă cauză a IMA este bineînţeles ateroscleroza coronariană. Plăcile de aterom depuse pe interiorul peretelui arterial coronar reduc calibrul coronarelor afectate de ateroscleroza (stenoză coronariană) însă, spre deosebire de angina pectorală în care simptomatologia este determinată de o stenoză accentuată coronariană, infarctul miocardic poate surveni pe o stenoză coronariană nu atât de pronunţată.
Tromboza coronară (fenomenul de constituire a trombusului la locul de fisurare a plăcii de aterom) joacă un rol esențial în producerea infarctului miocardic acut. (IMA)

Semne si simptome

La aproximativ 40% din cazuri, tabloul clinic al infarctului de miocard se instalează în plină stare de sănătate aparentă, fără a fi anunțat de anumite simptome premonitorii.

În schimb, la ceilalți 60% putem descrie prodroame ale infarctului miocardic reprezentate în special de semne clinice caracteristice cardiopatiei ischemice dureroase.
Simptomul principal, după cum probabil cunoaşteţi, este durerea extrem de intensă (sfâşietoare, prelungită peste durata tipică durerilor anginoase (peste 20 minute) şi care nu cedează la administrarea nitroglicerinei.

Durerea este localizată precordial, retrosternal (înapoia sternului) putând iradia în ambii umeri dar mai frecvent în umărul stâng, în spate, în “capul pieptului”, în articulaţia pumnului stâng şi în mandibulă.La aproximativ 8% dintre bolnavii cu IMA, durerea poate lipsi – “infarct silenţios”.
Pacienţii care au suferit un IMA descriu durerea ca o senzaţie de strivire sau apăsare cu durata de zeci de minute până la câteva ore, dispărând atunci când se definitivează necroza miocardică.
La bolnavii cu diabet zaharat, datorită neuropatiei diabetice, durerea tipică infarctului poate lipsi sau poate avea intensitate mult redusă.

Al doilea semn ca importanţă este scăderea tensiunii arteriale. La un procent destul de însemnat de pacienţi, apar manifestări digestive: greţuri, vărsături, diaree, balonare, sughiţ rezistent la tratament. Prezenţa acestor simptome se explică prin reflexele vagale mai ales în cazul infarctelor miocardice inferioare.

Infarctul în sine, prin durerea atroce provocată şi prin senzaţia morţii iminente pe care o resimte individul, determină o stare de nelinişte extremă, de anxietate şi descărcare în circulaţia sanguină a unei mari cantităţi de adrenalină (catecolamine) din glandele suprarenale. Aceste nivele ridicate ale catecolaminelor în sângele circulant (hipercatecolaminemie) determină palpitaţii şi ceşterea frecvenţei respiraţiei (polipnee).

Un alt simptom important prin problemele de diagnostic diferenţial pe care le pune este creşterea temperaturii care survine la 12-24 ore de la debutul infarctului. Temperatura nu depășește de regulă 38 de grade Celsius și durează aproximativ o săptămână.

Evoluție si complicații

Dacă primele 2-3 zile după un infarct trec fără a se instala insuficienţa ventriculară stângă sau tulburările de ritm şi conducere, atunci este foarte probabil ca nici mai târziu să nu apară complicaţii. Dacă evoluţia a fost favorabilă, în a 2-a săptămână se recomandă începerea mobilizării bolnavului. Bolnavii care au depăşit cu bine, fără să apară diferite complicaţii, perioada de 3 săptămâni se pot considera în mare ca fiind vindecaţi.


Efortul fizic va fi crescut progresiv, începând cu plimbări scurte de aproximativ o oră, de 2 ori pe zi. Se va face control medical de specialitate o dată la două luni, iar după trecerea a trei luni fără apariţia complicaţiilor se reia progresiv viaţa socio-profesională. Complicaţiile care pot surveni după un infarct miocardic acut se clasifică în complicaţii precoce şi complicaţii tardive.

Dintre complicaţiile precoce cele mai importante sunt:

- insuficienţa cardiacă mergând până la şoc cardiogen în care vor trebui urmăriţi următorii parametri: frecvenţa cardiacă, debitul sistolic, presiunea în capilarul pulmonar, presiunea în ventriculul stâng la finalul diastolei;

- blocurile sinoatrial, atrioventricular şi intraventricular;

- tahicardiile supraventriculare inclusiv fibrilaţia şi flutter-ul atrial;

- tulburările de ritm ventricular dintre care fibrilaţia ventriculară este cea mai gravă sfârşind de regulă prin oprirea bătăilor inimii;

- ruptura inimii care este de regulă fatală;

- tromboembolii în care se formează cheaguri în cavităţile inimii, iar fragmente din aceste cheaguri sunt preluate de circulaţia sanguină fixându-se ulterior în vase din diferite teritorii anatomice cum ar fi arterele cerebrale, renale, arterele membrelor inferioare în cazul trombilor formaţi în cavităţile stângi ale inimii şi în vasele pulmonare cu producerea tromboembolismului pulmonar în cazul trombilor formaţi în cavităţile drepte.

Anevrismul este caracterizat prin formarea la nivelul ventriculului stâng a unei “pungi” cu perete subţire şi fibros care bombează în exteriorul inimii atât în sistolă cât şi în diastolă. În această “pungă” există marele risc de a se forma cheaguri de sânge care se pot detaşa ulterior producând embolizări la distanţă.

Pericardita postinfarct reprezintă inflamatia pericardului (membrana care înveleşte inima) cu acumulare de lichid între cele 2 foiţe ale sale – foiţa viscerală internă şi foiţa parietală externă. Dacă lichidul acumulat este în cantitate mare se ajunge la o presare extremă a inimii împiedicând-o să se dilate şi să se încarce cu sânge. Această tulburare poartă numele de tamponadă cardiacă.

Sindromul umăr-mână se caracterizează prin inflamatia articulaţiei umărului cu tendinţă la ankiloză, cu mâna umflată, roşie, caldă, piele subţiată şi atrofiere a muşchilor membrului superior.
Prognosticul pe termen lung al infarctului miocardic este variabil.
La 5 ani supravieţuiesc 50-70% dintre bolnavi, la 10 ani 30-40%, la 15 ani 15-20% iar la 20 ani 5-10%.