Poate că da. Însă, pe de altă parte, este o pierdere de timp să cauți ceva ce poate că nici nu există. Dacă pleci cu inima îndoită ori de câte ori apare un posibil partener la orizont, realizezi cât de periculos poate fi mitul sufletului pereche? Timpul trece, viața se duce și ce folos dacă până la urmă îl găsești, dar pe la vreo 70 de ani?
Este tentant să crezi în acest mit. Numai că în viață apar tot felul de probleme și drumul nu este mereu atât de lin. Există însă și povești cu final fericit, dar nu ai să descoperi niciodată asta dacă nu ești dispusă să riști, pornind cu inima deschisă și cu mai mult curaj.
Niciodată nu există garanții 100%. Totul depinde de „noi”, de cei doi parteneri ai unui cuplu, de personalitatea acestora, de stilul de gândire și de nevoile lor. În funcție de acești factori, integrați într-un anumit mediu conjunctural, cuplul va fi unul trainic și stabil sau, dimpotrivă, instabilitatea va duce la destrămarea lui.
Relațiile pe care le avem cu ceilalți au diferite scopuri: să ne satisfacă nevoia de dragoste, de prietenie, de securitate, de stimulare, de împlinire amoroasă, de stabilitate financiară etc. În încercarea noastră de a obține ceea ce vrem, tindem să-i manipulăm și să-i controlăm pe ceilalți, conștient sau inconștient, astfel încât să-i „modelăm” așa cum am dori noi să fie.
Aceste relații depind de relația primară pe care o avem cu noi înșine, în cadrul căreia fiecare își dezvoltă anumite aspecte ale personalității, punându-le în relație și devenind astfel un întreg, un om unic prin felul său de a fi. Relația noastră cu alți oameni reflectă exact nivelul la care ne aflăm în acest proces, dezvăluindu-ne sensul și direcția în care ar trebui să ne îndreptăm în cadrul acestui proces interior. Este important să privim relațiile ca oglinzi ale procesului nostru interior.
Astfel, ele pot deveni una dintre cele mai valoroase surse de vindecare și de învățare din viața noastră, oglindind ceea ce trebuie să învățăm despre noi înșine.
De obicei, cel mai bine ne înțelegem cu acei oameni care reflectă aspecte ale personalității noastre care ne plac și pe care le acceptăm. În schimb, nu ne înțelegem cu aceia care reflectă aspecte ale noastre pe care le respingem, aspecte din „umbra” personalității noastre.
Însă deseori ne simțim atrași de oameni cu personalități opuse personalității noastre, oameni care și-au dezvoltat calități opuse celor cu care ne identificăm noi. În aceste relații căutăm, în mod inconștient, să devenim întregi și suntem atrași de oameni care exprimă acele energii nedezvoltate în personalitatea noastră.
La un anumit nivel, recunoaștem că ei au potențialul de a ne ajuta să devenim mai echilibrați. Însă, dacă nu suntem capabili să recunoaștem că această persoană ne oferă o reflecție a unor aspecte pe care trebuie să le descoperim în noi înșine, aceste diferențe, care la început ne-au atras, pot deveni principala sursă de conflict.
Dificultățile pe care le întâmpinăm în relațiile cu persoana iubită, cu familia, prietenii, colegii sau chiar cu oamenii întâlniți ocazional, precum vânzătorii din magazine, reflectă deseori părți din noi care ar trebui vindecate sau schimbate.
De exemplu, dacă ne deranjează faptul că îl vedem pe celălalt ca fiind leneș, lucru ce stârnește multiple conflicte, trebuie să ne gândim care ar putea fi aspectul pozitiv al lenei, adică abilitatea de a te relaxa, și să reflectăm asupra modului în care am putea dezvolta puțin mai mult această calitate în noi înșine, obținând un echilibru mai mare în viața noastră.
Dacă judecăm pe cineva ca fiind leneș, probabil că noi suntem foarte activi și am putea beneficia mult prin dezvoltarea capacității de a ne relaxa. Această persoană este o oglindă, reflectând calitatea de a te relaxa, calitate negată de tine, astfel încât devii conștient de aspectele ce trebuie dezvoltate.
Tot așa se întâmplă și când considerăm că cineva este prea dependent, noi identificându-ne cu puterea și autosuficiența, având nevoie să intrăm mai mult în contact cu propria vulnerabilitate. Dacă cineva ni se pare prea dominator, s-ar putea ca noi să fim prea timizi și să trebuiască să devenim puțin mai impunători, iar dacă judecăm pe cineva ca fiind egoist, s-ar putea ca noi să fim prea generoși.
Nu trebuie să ajungem ca acea persoană, pentru că s-ar putea ca respectiva trăsătură să fie manifestată într-un mod extrem sau distorsionat, însă ne putem folosi trăirile negative legate de ea pentru a descoperi aspecte ale personalității noastre care trebuie dezvoltate.
Gestaltismul contemporan vorbește despre IMAGO, o compoziție inconștientă a trăsăturilor pozitive și negative ale părinților, o imagine formată în copilărie. Atunci când îți întâlnești acest IMAGO, această imagine familiară transpusă altei persoane, vei simți în mod inconștient oportunitatea de a „regla” anumite „nereguli” din copilărie.
Aspectele pozitive sunt cele care îți fac să tremure genunchii, la nivel conștient, însă trăsăturile negative prezintă un magnetism inconștient, ele fiind cele care oferă o nouă șansă rezolvării problemelor din trecut. În fiecare stadiu de dezvoltare al copilului trebuie satisfăcute anumite nevoi, iar acelea care nu sunt satisfăcute sau sunt percepute ca fiind nesatisfăcute se transformă în frustrări în relația cu partenerul.
În copilărie, dragostea și durerea sunt greu de înțeles. În încercarea de a da un sens legăturii paradoxale dintre acestea, copilul poate face presupuneri greșite, care vor avea consecințe pe termen lung. O asemenea presupunere constă în faptul că un cadou este primit doar cu prețul unei suferințe sau al unei nevoi nesatisfăcute. O alta este că dragostea doare sau că dragostea nu este un lucru sigur.
Ca un copil, te poți simți neiubit și chiar nedemn de a fi iubit, adică poți ajunge să crezi că nu meriți să fii iubit. Această percepție distorsionată a realității produce tipare puternic imprimate în memorie și, în timp, orice eveniment, oricât de puțin asemănător cu amintirea experiențelor trecute, reproduce întreaga încărcătură emoțională asociată acelor amintiri.
Deoarece copilul are o percepție îngustă, limitată, asupra lumii, ocaziile în care părinții nu-i înțeleg și nu-i satisfac anumite nevoi devin exagerate și se imprimă în minte. Aceste experiențe stau la baza imaginii inconștiente a „părintelui perfect” sau a „partenerului perfect”.
Ca adult, acesta proiectează imaginea nerealistă a „părintelui perfect” asupra partenerului sau potențialului partener. Speranța ascunsă a acestuia este că această persoană îi va satisface nevoile nesatisfăcute în trecut și că îl va completa, oarecum, într-un mod magic.
Problemele apar atunci când ne deranjează că partenerul are acele trăsături negative pe care le asociem părinților și pe care încercăm să le evităm. Este ironic, din moment ce tocmai acele trăsături negative întăresc atracția și, dacă nu ar fi existat, nu am fi fost atrași de partenerul nostru în primul rând.
Atunci când relația noastră prezentă nu se ridică la nivelul ideilor noastre fanteziste legate de cum „ar trebui” să fie o relație, credem în mod greșit că „dragostea a dispărut”. Și astfel, de multe ori, în mod paradoxal, din teamă de despărțire, stopăm relația chiar înainte să fi început. De mult prea multe ori, temerile noastre se transformă în profeții care se autoconfirmă.
Indiferent cât de bună este o relație, atunci când apar dificultăți, unul sau ambii parteneri sunt tentați să renunțe, permițând gândurilor negative și temerilor să domine speranțele de viitor.
Deseori, oamenii cred că au doar două variante: să rămână în relații nesănătoase sau toxice ori să fie singuri. Însă au mult mai multe variante: să se cunoască mai bine, să-și cunoască propriile temeri, să se relaxeze și să se simtă bine într-o relație, să învețe să se „joace” împreună, să se conecteze, să se deconecteze și să se reconecteze fără să se rănească reciproc.
Viața presupune riscuri și trebuie să te plasezi pe niveluri mai profunde de apropiere și de intimitate pentru a putea savura această călătorie.
Relațiile presupun anumite stadii de dezvoltare
La început este atracția, așa-zisa fază a lunii de miere, în care se văd numai asemănările, numai aspectele pozitive, idealizând persoana de care te îndrăgostești. În faza a doua apar defectele. De fapt, ele nu apar acum, ele erau acolo și înainte, însă doar acum sunt conștientizate.
Urmează faza în care îți dai seama peste ce defecte ești dispus să treci și ce defecte nu poți să accepți. Dacă treceți de această fază, înseamnă că puteți depăși problemele prin comunicare, ascultare, negociere și raționare.
Astfel, într-o fază ulterioară, se consolidează o relație de durată, stabilă, în care, cunoscându-se destul de bine, știind la ce să se aștepte, având o istorie împreună și supraviețuind unor crize, partenerii au învățat să trăiască împreună. Contrar unei credințe populare, relațiile bune nu apar din senin. Ele presupun analiză, timp, dragoste și muncă.
Pentru a avea o relație stabilă, partenerii trebuie să aibă încredere unul în altul și să se simtă în siguranță împreună. Ei trebuie să depășească mecanismele de apărare prin care încearcă să protejeze sentimentele celuilalt și să învețe să își dezvăluie sentimentele adevărate, să facă dezvăluiri tulburătoare, adevăruri importante despre sine, astfel încât să minimizeze riscul de a distruge tocmai lucrul pe care vor să-l provoace.
Ei trebuie să-și stabilească anumite hotare care să delimiteze zona de siguranță emoțională care permite cuplului să-și împărtășească propriile secrete.
Hotarele includ ziduri psihice, limite temporale care protejează timpul petrecut împreună și hotare ale spațiului personal care definesc modul în care unul poate fi atins de către celălalt. Hotarele protejează relația de competitori romantici, de prietenii și familiile binevoitoare și de copii. Paradoxul constă în faptul că hotarele, deși par restrictive, conferă, de fapt, mai multă libertate și pasiune într-o relație.
Stabilitatea care caracterizează un cuplu este un termen amplu și greu de definit. Însă, în urma unui sondaj de opinie ce avea ca scop tocmai definirea acestui termen, s-au obținut următorii indicatori relevanți: dragoste, încredere, înțelegere, comunicare, respect, sinceritate și fidelitate.
Să cunoști și să iubești este cel mai frumos cadou pe care îl putem oferi celuilalt. Să te cunoști pe tine este primul pas în descoperirea potențialilor parteneri.
Însă cel mai bine ne cunoaștem prin intermediul celorlalți, deci trebuie să riscăm și trebuie să învățăm să vedem mai mult decât văd oamenii în ei înșiși, să le descoperim potențialitățile, profunzimile și frumusețea interioară, având speranța că și ei vor face la fel. Amintește-ți că ceea ce vezi în partenerul tău, în copiii tăi sau în colegii tăi s-ar putea să fii chiar tu.
Personalitatea și relațiile
Mulți dintre noi sunt tentați de ideea că relațiile există fără efort. Ne place să credem că relațiile noastre intime sunt necondiționate și că suntem destul de puternici să rămânem împreună orice ar fi. La un moment dat în viața noastră, cei mai mulți dintre noi trebuie să realizăm că relațiile cer efort pentru a fi menținute puternice și pozitive și că, oricât de frumoase ar fi, chiar și relațiile puternice pot fi distruse prin neglijență.
Înțelegerea propriei personalități, cât și a personalității celuilalt, va îmbunătăți și perfecționa relația, transformând-o și determinând o mai bună înțelegere și comunicare.
Opusele se atrag
Faptul că opusele se atrag este foarte adevărat când este vorba de relații de dragoste. S-a demonstrat prin cercetări că oamenii sunt atrași de opușii lor la scalele de extraversiune/introversiune și judecată/percepție.
Suntem atrași în mod natural de indivizi care sunt diferiți de noi și care, astfel, sunt percepuți ca fiind mai interesanți. Dar nu doar diferențele tentante ne atrag la acești indivizi, ci și o cerere naturală pentru complementaritate.
De obicei, suntem atrași de indivizii care au o putere care nouă ne lipsește. Când două personalități opuse funcționează ca un cuplu, ele devin o uniune funcțională bine definită. Există o teorie care susține că atracția noastră naturală față de opuși este o cale subconștientă care ne forțează să acceptăm aspectele slabe ale naturii noastre.
Două personalități opuse angajate într-o relație intimă au, de multe ori, discuții, certuri semnificative și bariere de comunicare care trebuie învinse.
Deci, într-un fel, atracția noastră față de persoane opuse personalității noastre poate fi văzută ca o impunere a subconștientului nostru, cu scopul de a deveni indivizi mai compleți, pentru a învinge ariile vieții care sunt cele mai dificile pentru noi.
Cine se aseamănă se adună
Deși suntem atrași de oameni care sunt foarte diferiți de noi în modul în care fac față realității, suntem atrași și de alții care au în viața lor un centru de interes similar. Cuplurile care au aceleași funcții dominante în personalitatea lor par să aibă relațiile cele mai fericite și cele mai lungi.
De exemplu, un individ a cărui funcție dominantă este introversiune-sensibilitate, ISTJ sau ISFJ, pare să fie atras de parteneri cu funcții dominante de extraversiune-sensibilitate, ESTP sau ESFP.
Doi indivizi de orice tip, care sunt bine dezvoltați și echilibrați, pot comunica în mod eficient și pot face o relație să meargă, dar cei mai mulți oameni comunică bine cu oamenii care preferă să adune aceleași informații și cu care sunt pe aceeași lungime de undă.
Totuși, pentru a avea o relație intimă bună, trebuie să ai un psihic dezvoltat. Trebuie să înțelegi ce este important pentru tine. Fiecare tip de personalitate are o idee diferită despre ce înseamnă să ai succes. Cunoașterea de sine este un scop comun care va ajuta pe fiecare să atingă succesul personal.
Recunoașterea propriilor slăbiciuni, fără a ne ascunde în spatele lor, este, de asemenea, foarte importantă în realizarea unei relații stabile.
Trebuie să recunoaștem că sistemul de valori al altor persoane nu este mai puțin important decât al nostru. În același timp, trebuie să acceptăm că trăim într-o societate în care unele tipuri de personalitate și comportamente sunt mai acceptate în situații specifice.
Dacă învățăm despre tipul nostru de personalitate și despre tipul altora, vom înțelege de ce oamenii reacționează diferit în situații diferite. Astfel, putem să înțelegem și să acceptăm comportamentul celorlalți, chiar dacă este diferit de comportamentul nostru.
Aceste lucruri sunt foarte importante pentru noi. Trebuie să avem grijă să nu folosim slăbiciunile tipului nostru de personalitate ca scuză pentru un comportament nepotrivit. Trebuie să recunoaștem că tipul nostru de personalitate are slăbiciuni, dar trebuie să învingem aceste slăbiciuni, nu să ne scuzăm cu ele pentru comportamentele noastre inadecvate. Nu putem fi responsabili pentru comportamentele altora, dar îl putem controla pe al nostru.