Dacă vă uitaţi cu atenţie la discursul unui politician, veţi observa că în spatele său, cu faţa către public, se află un rînd de persoane care dau cu convingere din cap, aplaudă sau arată alte semne de aprobare pentru ceea ce spune cel care ţine discursul. S-ar putea să fie aşezaţi acolo în mod intenţionat. Astfel de semnale nonverbale de aprobare pot să funcţioneze ca o metodă subtilă dar puternică de determina publicul să creadă ceea ce spune o persoană.
Există o mulţime de cărţi şi de filme care promovează metode de a interpreta înţelesul ascuns al mesajelor transmise de către ceilalţi prin intermediul limbajului corpului. Sunt de asemenea promovate metode de a controla propriul limbaj al corpului pentru a transmite mesajul potrivit la o întîlnire romantică sau la un interviu de angajare.
O parte dintre aceste informaţii sunt susţinute de cercetări ştiinţifice reale.
Cu toate acestea, nu prea există informaţii despre cum ne influenţează propriul limbaj al corpului atitudinile şi reacţiile afective.
La prima vedere faptul că mesajele nonverbale pe care le transmitem ne pot influenţa poate părea absurd. Limbajul corpului pare mai degrabă să exprime stările noastre interioare, decît să reprezinte cauza lor.
Şi totuşi există un număr din ce în ce mai mare de cercetări care sugerează că semnalele dintre ceea ce gîndim şi ceea ce facem pot să călătorească în ambele sensuri şi că activitatea corpului ne poate afecta gîndurile.
Un studiu realizat în 2003 de Pablo Brinol şi Richard Pettz sugerează acest lucru. În cercetarea lor ei au cerut unui grup de studenţi să evalueze calitatea unor căşti stereo ascultînd o emisiune radio. Emisiunea era preînregistrată (dar studenţii nu ştiau acest lucru) şi consta într-o dezbatere despre utilizarea cardurilor de acces în campusurile universitare. O parte dintre studenţi au fost rugaţi să dea din cap în sus şi în jos (ca şi cum ar aproba), spunîndu-li-se că este necesar să dea din cap pentru a vedea cum se comportă căştile. Cealaltă parte a primit instrucţiunea să dea din cap de la stînga la dreapta şi înapoi (ca şi cum ar dezaproba).
Rezultatele studiului au arătat că studenţii care au dat din cap în mod aprobator au fost într-o mai mare măsură de acord cu folosirea cardurilor de acces decît ceilalţi.
Dar aceasta s-a întîmplat numai în situaţia cînd argumentele prezentate în emisiune erau puternice. Dacă argumentele erau slabe efectul nu mai apărea.
Explicaţia cercetătorilor a fost următoarea: mişcările capului au influenţat acordul sau dezacordul, dar nu cu mesajul propriu-zis.
Mai degrabă aceste mişcări au influenţat acordul subiecţilor cu ei înşişi.
Ideea este că atunci cînd ascultăm o argumentare nu ascultăm pur şi simplu pasiv, ci generăm un dialog interior care evaluează calitatea argumentelor auzite. Dacă argumentele sunt convingătoare spunem în sinea noastră: “Bine zis!”. Dacă argumentele sunt slabe, nu suntem de acord.
Mişcările capului, adică limbajul corpului, au afectat se pare gradul de încredere pe care îl au subiecţii în aceste evaluări interioare, nu gradul de încredere în argumentele propriu-zise. Cu alte cuvinte, dialogul interior chiar este un dialog: între acea parte din noi care evaluează mesajul şi acea parte care dă din cap şi ascultă mesajul.
Iar limbajul corpului a servit ca un indiciu care a înclinat balanţa în favoarea argumentelor ascultate.
Ca orice fenomen din psihologie, această descoperire are un dublu tăiş: pe baza ei se pot pune la punct tehnici de psihoterapie sau tehnici de manipulare.