Termenul „motivație” desemnează, în psihologie, procesele fiziologice și psihologice responsabile de declanșarea, menținerea și încetarea unui comportament, ca și de valoarea apetitivă sau aversivă conferită elementelor de mediu asupra cărora se exercită acel comportament.
Motivația este unul dintre conceptele introduse în psihologie pentru a explica faptul că, într-un mediu constant, un organism nu reacționează întotdeauna în același mod. Privat de hrană, un șobolan traversează un grătar electrificat pentru a o obține; sătul, el refuză. Diferența dintre comportamente își găsește aici rațiunea într-o diferență dintre stările interne. Dar un individ înfometat nu mănâncă orice: un șobolan refuză hrana amară sau cea care a fost asociată cu acest gust. Conceptul de motivație trebuie, deci, să explice factorii care declanșează, mențin sau fac să înceteze un comportament, ca și factorii care îl orientează.
Orientarea comportamentelor și valența stimulilor
Orientarea comportamentelor exprimă valoarea semnificantă sau valența anumitor stimuli din mediu: valența, pozitivă sau negativă, a unui stimul estimată după o normă înnăscută sau dobândită, prin învățare sau educație, antrenează, atunci când acel stimul este detectat, declanșarea mecanismelor fiziologice sau a conduitelor de căutare ori de evitare. La rândul lor, anumite valențe pot fi modificate prin consecințele comportamentului.
Valența unui stimul este, deci, legată de mecanismele prin care caracteristicile sale sunt recepționate, procesate și de cele prin care este elaborat un răspuns. Cu alte cuvinte, ea depinde de programele de analiză și de acțiune ale organismului, programe care fac parte din structura lui înnăscută sau care s-au constituit prin interacțiuni și retroacțiuni succesive între potențialitățile genetice ale unui individ și mediul său.
Motivația și dezvoltarea sistemului nervos
Organizarea programelor înnăscute este departe de a fi terminată la naștere. În majoritatea cazurilor, ele necesită maturizare și experiență pentru a-și câștiga specificitatea. Totuși, este clar că aceste programe nu prezintă, la toate speciile, același grad de plasticitate și de modelare prin experiență. Cu cât sistemul nervos este mai simplu, cu atât funcțiile sale sunt mai rigide și mai puțin controlabile. Cu cât devine mai complex, în cursul evoluției filogenetice, cu atât crește capacitatea de integrare a experienței.
Sisteme noi de control, cum ar fi neocortexul mamiferelor, devin susceptibile să moduleze comportamentele relativ stereotipe ale speciilor primitive. De altfel, unele comportamente pot fi, de acum înainte, declanșate și orientate nu numai în prezența stimulilor purtători ai unei valențe intrinseci, ci și prin stimuli condiționali, reprezentări simbolice și cunoștințe. De aici și importanța, la om, a motivațiilor de tip cognitiv, sistematizate în numeroase teorii.
Ierarhia motivațiilor
Varietatea obiectivelor comportamentelor indică diversitatea valențelor conferite elementelor mediului și multiplicitatea trebuințelor care derivă de aici. Deși, în viața organismelor, unele trebuințe apar ca fundamentale, precum trebuința de hrană, apă, excreție etc., fiind tentați să stabilim o ierarhie între motivații, un animal foarte înfometat nu dorește să se acupleze, motivațiile biologice primare nu sunt neapărat prevalente.
Valorile dobândite și, în special la om, normele sociale și culturale sunt susceptibile să predomine asupra normelor pur organice: greva foamei arată că trebuința de hrană poate deveni secundară în raport cu motivele ideologice.
Teoriile motivației
La originea comportamentelor motivate, trebuie să admitem atât trebuințele organice primare, a căror satisfacere este indispensabilă pentru supraviețuire, cât și mecanismele selecționate în cursul evoluției, în funcție de eficacitatea lor. Datorită lui C. Bernard, apoi lui W. Cannon, s-a atribuit acestor comportamente un rol „homeostatic”, în măsura în care ele asigură o anumită constanță a condițiilor de viață ale organismului și, în special, a mediului interior.
Modelele etologiei obiectiviste
În acest cadru foarte general, un mare număr de teorii au fost propuse pentru a defini conceptul de motivație. Etologii școlii obiectiviste, printre care K. Lorenz și N. Tinbergen, consideră că declanșarea comportamentelor rezultă dintr-o energie endogenă care se acumulează sub efectul trebuințelor și poate fi eliberată de către stimulii externi care acționează asupra „mecanismelor înnăscute de declanșare”.
Astfel, în modelul hidrodinamic al lui Lorenz, energia internă se acumulează într-un rezervor prevăzut cu o supapă ținută închisă de un resort. Această supapă se poate deschide fie sub presiunea energiei rezervorului, fie prin tracțiunea care se exercită asupra ei din partea stimulilor-semnal.
Energia se scurge atunci într-un recipient găurit la diferite niveluri, găuri prin care se scurg jeturi mai mult sau mai puțin puternice, care simbolizează diversele expresii comportamentale. Dacă presiunea este insuficientă, pot fi emise numai secvențele inițiale ale unui comportament complex. În absența stimulilor adecvați din mediu, energia excedentară va deborda sub forma unor activități „vide”, fără scop. În fine, prezența mai multor stimuli care declanșează comportamente incompatibile va da naștere la „conflicte”, care se pot rezolva printr-o alternanță între aceste comportamente sau prin așa-numitele activități „de deplasare”, care aparțin unui alt registru.
Modelul propus de Tinbergen este similar cu cel precedent, cu diferența că rezervorul de energie este conceput ca o organizare ierarhică de centri nervoși, capabili să inhibe centrii de la același nivel și să îi activeze pe cei de nivel inferior.
Motivația și epigeneza comportamentelor
Aceste modele au făcut obiectul unor critici acerbe, care vizau, în particular, caracterul înnăscut al mecanismelor de declanșare, fixitatea comportamentelor provocate astfel și conceptul de energie la care ele se referă.
Etologiștii școlii epigenetice, urmașii lui T. C. Schneirla și R. A. Hinde, au insistat asupra faptului că stimulii declanșatori, presupus stabili și bine definiți, sunt în realitate secvențe de situații stimulante, susceptibile de o anumită variabilitate în mediul natural, iar răspunsurile organismului trebuie considerate în dinamica unui comportament global.
Răspunsurile parțiale, modificând condițiile imediate din mediu, creează noi stimulări, care determină activitățile ce urmează și modifică, în același timp, prin întărire, potențialitățile reacționale ale individului la stimulii din aceeași categorie. Așa încât comportamentul nu este declanșat în funcție de o configurație preformată, ci se construiește în funcție de variațiile mediului și de modificările pe care acesta i le imprimă.
Mecanismele de declanșare și schemele de răspuns nu prezintă de la început caracteristicile stării adulte și nu fac obiectul unei maturizări. Capacitățile senzoriale se modifică: la naștere, puiul de pisică are ochii închiși și un tonus motor slab; stimulii olfactivi și tactili predomină atunci în declanșarea și ghidarea comportamentelor de orientare; două luni mai târziu, dezvoltarea sistemului vizual și a tonusului permite informațiilor vizuale, primite cu capul ridicat, să îndeplinească același rol.
În ceea ce le privește, schemele motorii se exprimă printr-un ansamblu de structuri nervoase, fiecare dintre acestea putând avea o viteză diferită de maturizare. Și, deși ele ar fi moștenite global și comune indivizilor aceleiași specii, prezintă caracteristici individuale care influențează folosirea și condițiile particulare ale dezvoltării.
Rolul motivației la om
Modelele general admise consideră că influența motivației se exercită în cursul activităților perceptive prin intermediul unui mecanism de selecție atențională referitoare la obiectele privilegiate din mediu, activând anumite scheme perceptive. O creștere a motivației extrinseci, cu recompensă, crește rapiditatea timpilor de reacție, dar, corelativ, crește și numărul de răspunsuri greșite.
Creșterea motivației are o influență pozitivă asupra performanței în cursul învățării unui nou comportament, dar numai până la o anumită valoare, conform legii optimumului motivațional a lui Yerkes și Dodson. Mai mult, valoarea acestui optimum este invers proporțională cu dificultatea sarcinii.
Datele experimentale arată că recompensele externe, relevând motivații extrinseci, au, în general, un rol pozitiv în realizarea unor sarcini simple. De exemplu, posibilitatea de a primi o recompensă crește rapiditatea timpilor de reacție. În schimb, incitatorii externi au frecvent un efect negativ atunci când subiecții trebuie să realizeze sarcini cognitive complexe.
Astfel, obținerea unei recompense bănești crește rigiditatea gândirii în cadrul rezolvării de probleme, când este vorba de a găsi o metodă de rezolvare diferită de cea care a fost utilizată și recompensată anterior. Probabil că obținerea recompensei atrage atenția subiectului asupra anumitor caracteristici ale sarcinii, cele care au legătură cu metoda întărită, în detrimentul altor caracteristici.
Se consideră, de asemenea, că motivația permite indivizilor umani să-și adapteze comportamentele când realizează proiecte, prin evaluări, anticipări și corecții, astfel încât să se apropie cât mai mult de scopul dorit. Astfel, informațiile furnizate de realizarea unui comportament permit evaluarea distanței dintre acest comportament și proiectele urmărite.
Printre altele, faptul că omul elaborează proiecte și că el caută să le realizeze apelând la planuri și la evaluări implică faptul că reprezentările mentale sunt activate pe toată durata realizării proiectelor sale.