Persistenţa în timp a unor regimuri totalitare precum cel din Coreea de Nord, Rusia sovietică sau România comunistă te fac sa te întrebi cum este posibil ca timp de zeci de ani un popor întreg să accepte continuu nedreptatea fără ca să se revolte, fără a încerca să schimbe ceva. Cu toate că oamenilor le este clar că ţara lor este guvernată abuziv, schimbarea apare foarte greu şi este de multe ori impusă din afară. O explicaţie pentru lipsa de reacţie a populaţiei (din toate timpurile şi din toate locurile, nu numai din România) poate fi încercată apelînd la noţiunea ce poartă în psihologie numele de obedienţă.
Obedienţa este o formă de influenţă socială în care comportamentul cuiva este modificat ca urmare a unui ordin primit din partea unei persoane înzestrate cu autoritate. Cu cît este mai mare diferenţa de statut dintre cele două persoane, cu atît influenţa va fi mai puternică. Spre deosebire de influenţa de grup care apare în conformism, nu este atît de important numărul celor care exercită influenţa. Mai important este statutul lor . O altă deosebire ţine de faptul că în obedienţă persoana care dă ordine doreşte în mod conştient să influenţeze comportamentul celor care primesc ordinele şi de obicei se asigură că ordinul este dus la îndeplinire.
Experimentul lui Milgram
Stanley Milgram este cercetătorul cu cele mai cunoscute contribuţii la studiul obedienţei. El a imaginat o serie de experimente care au încercat sa clarifice modul în care apare acest fenomen şi de ce oamenii execută adesea chiar ordine care contravin propriilor opinii sau normelor morale general acceptate. În continuare voi prezenta cel mai important experiment al lui Milgram şi concluziile la care a ajuns.
Subiecţii acestui experiment au fost bărbati recrutaţi cu ajutorul unui anunţ publicat într-un ziar local. Subiecţii care soseau la laborator întîlneau un bărbat corpolent, în vîrstă de aproximativ 50 de ani, care spunea că şi el a venit să ia parte la experiment. Acesta era de fapt un complice al experimentatorului. Amîndoi sunt întîmpinaţi de experimentator, un bărbat de 31 de ani cu o înfăţişare mai debragă severă, îmbrăcat într-un halat gri, purtînd cravată, care păstrează pe toată durata experimentului o atitudine impasibilă. Acesta le explică subiecţilor că experimentul are ca scop studierea influenţei pedepsei asupra învăţării şi că unul dintre ei trebuie să joace rolul profesorului şi celălalt pe al elevului.
Falsificîndu-se tragerea la sorţi, subiectul experimentului ajungea întotdeauna să joace rolul “profesorului”. “Elevul” (deci complicele experimentatorului) era aşezat pe un scaun electric într-o încăpere învecinată şi în timp ce i se leagă electrozii mărturiseşte că nu a mai primit niciodată şocuri electrice. Experimentatorul însă îi spune că “deşi şocurile pot fi foarte dureroase, nu vă vor provoca răni grave”. Toate acestea sunt auzite de subiect.
După aceea subiectul “profesor” se întoarce în laborator împreună cu experimentatorul şi i se explică ce are de făcut. I se prezintă generatorul de şocuri electrice care avea 30 de comutatoare, fiecare dintre ele fiind etichetat cu un voltaj de la 15 la 450 de volţi, în creştere cu 15 volţi de la un comutator la altul. În afară de acestea mai existau încă 7 etichete, cîte una pentru cîte un grup de patru comutatoare, cu inscripţiile: şoc uşor, şoc moderat, şoc puternic, şoc foarte puternic, şoc intens, şoc extrem de intens, pericol: şoc sever. Ultimele două comutatoare erau marcate cu însemnul: XXX.
De fapt era vorba doar de un simulator de generator de şocuri electrice. În realitate, “elevul” complice al experimentatorului nu primea niciun şoc, dar subiectul naiv nu avea de unde să ştie acest lucru.
Apoi “elevul” trebuia să înveţe perechi de cuvinte. Subiectul “profesor” citea o listă de astfel de perechi de cuvinte după care spunea primul termen al unei perechi, urmat de 4 variante de răspuns. Elevul trebuia să stabilească care dintre cele 4 variante era perechea cuvîntului enunţat. “Elevul” nu puta comunica verbal cu “profesorul” deoarece se afla în camera alăturată, astfel încît comunica optiunea sa prin apăsarea unui buton. Instrucţiunile primite îi cereau “profesorului” ca la fiecare nouă greşeală să aplice “elevului” un şoc superior ca intensitate.
“Elevul” dă cam trei răspunsuri greşite la unul corect. Subiectul “profesor” nu poate să audă niciun fel de protest al “elevului”. Cînd i se aplică şocul de 300 de volţi “elevul” loveşte în perete şi subiectul poate auzi izbitura. După şocul de 315 volţi “elevul” loveşte din nou în perete. După aceste semnale “elevul” nu mai produce niciun sunet şi nu mai dă niciun răspuns. Experimentatorul solicită subiectului să considere absenţa răspunsului ca răspuns greşit.
Subiectul poate să abandoneze experimentul în oricare moment. Cînd subiectul manifesta întîia oară dorinţa de a renunţa experimentatorul îi spunea: “Vă rog să continuaţi”. La următoarele încercări de abandon i se spune: “Experimentul cere să continuaţi”, “Este esential să continuaţi”, “Nu aveţi de ales, trebuie să continuaţi”. Tonul experimentatorului este ferm, dar nu nepoliticos.
Milgram a înregistrat cu precizie momentul în care fiecare subiect decide să părăsească experimentul. În funcţie de momentul în care au abandonat, el i-a împărţit în subiecţi obedienţi (cei care au administrat toate şocurile de pe panoul generatorului) şi subiecţi neobedienţi (cei care se opresc înainte de aplicarea şocului maxim).
Rezultatele au fost într-o anumită măsură surprinzătoare, deoarece din 40 de participanţi la experiment 26 dintre ei (65%) au aplicat toate şocurile (pînă la 450 de volţi), în ciuda protestelor victimei manifestate prin izbituri în perete şi a lipsei de reacţie a acesteia după aplicarea şocurilor de peste 300 de volţi. Subiecţii neobedienţi şi-au întrerupt participarea astfel: 5 dintre ei la 300 de volţi (cînd complicele loveşte pentru prima dată în perete), 4 la 315 volţi, 2 la 330 de volţi, cîte unul la 345, 360 şi 375 de volţi.
Milgram a mai notat că subiecţii exeprimentului au manifestat o nervozitate foarte mare cînd li s-a cerut să aplice şocuri foarte mari: transpirau, tremurau, se bîlbîiau, îşi muşcau buzele, etc. La unii subiecţi au apărut accese de rîs nervos, violent, motiv pentru care într-un caz experimentul a trebuit să fie oprit.
Factorii care influenţează obedienţa
În alte experimente Milgram a încercat să stabilească ce anume influenţează nivelul de obedienţă al subiecţilor.
Astfel, a descoperit că este foarte importantă prezenţa fizică a persoanei care reprezintă autoritatea. În cazul în care ordinele erau transmise prin telefon numărul subiecţilor obedienţi scade la 20,5%.
Cadrul în care este organizat experimentul este şi el important. Primul experiment a fost organizat în incinta universităţii Yale. În cazul în care locul de desfăşurare este un birou dintr-un orăşel procentul obedienţilor scade la 48%.
Dacă ordinele primite sunt contradictorii subiecţii devin mai independenţi. În cazul în care există 2 experimentatori dintre care unul solicită ca experimentul să fie oprit la 150 de volţi iar celălalt cere să se contionue obedienţa scade la 20%.
În situaţia în care experimentatorul se aşează în locul „elevului”, după ce „elevul” încetează să mai răspundă, subiecţii abandonează foarte repede: nu îndrăznesc să agreseze persoana care reprezintă autoritatea.
Explicaţii
Milgram nu a fost de acord cu explicaţiile potrivit cărora subiecţii au aplicat şocuri extrem de puternice datorită sadismului care ar caracteriza personalitatea lor. Condiţiile experimentale pe care le-a imaginat au arătat că anumite situaţii dau naştere la o supunere mai mare în faţa autorităţii decît altele.
Unul dintre factorii care explică obedienta subiecţilor este faptul că la început ascultarea ordinelor experimentatorului nu cere un efort deosebit iar mai apoi subiectul se consideră angajat în activitatea respectivă, ceea ce îl face să continue pentru a rămîne consecvent deciziei pe care a luat-o iniţial.
Milgram a explicat obedienţa foarte mare manifestată de subiecţii săi prin ceea ce el a numit “stare agentică”. Aflată în această stare, persoana “acceptă definiţia realităţii dată de autoritate”, se supune indicaţiilor furnizate care îi spun ce să facă, se consideră un instrument aflat la dispoziţia autorităţii. Din punctul său de vedere, răspunderea pentru tot ceea ce face revine în întregime autorităţii care emite ordinele, el acţionează în numele ei, iar de consecinţe trebuie să se ocupe tot autoritatea.
Datorită transferului de responsabilitate către sursa care manifestă autoritate capacitatea subiectului de a resimţi rusine sau vinovăţie scade semnificativ. Dacă subiecţilor li se dau instrucţiuni care să-i facă să creadă că responsabilitatea le aparţine ei nu mai sunt nici pe departe atît de obedienţi faţă de ordinele primite.