Despre dragoste s-au scris, de-a lungul vremii, mii de pagini și mii de cântece. Subiectul a fost disecat până la saturație în cărți, filme, poezii și piese de teatru. Adesea, dragostea a fost considerată sentimentul cel mai înalt de care poate fi capabilă o ființă umană, ceva ce ne ridică deasupra condiției biologice și ne apropie de îngeri. Alteori, a fost tratată ca o stare de nebunie temporară, o alterare gravă a capacității de judecată. Îndrăgostitul vede hipertrofiate calitățile persoanei iubite și îi ignoră cu încăpățânare defectele. Indiferent care este adevărata natură a dragostei, este cert că, la un moment dat în viață, fiecare a simțit dorința irepresibilă de a se apropia de o anumită persoană și de a nu o mai părăsi niciodată.
Dat fiind caracterul sublim și misterios al sentimentului de iubire, poate părea bizar că psihologii au încercat să studieze riguros fenomenul dragostei. Și totuși, în ciuda dificultăților metodologice, dragostea a fost studiată experimental și s-au formulat teorii care să o explice.
Sentiment și excitație
În primul rând, apariția dragostei pare să depindă de credințele și obiceiurile mediului social din care face parte individul. Cu alte cuvinte, o persoană dintr-o țară ipotetică în care nu s-a auzit niciodată de dragoste nu se poate îndrăgosti, pentru motivul că nu știe ce înseamnă să te îndrăgostești.
În al doilea rând, cercetătoarele Elaine Hatfield și Ellen Berscheid au arătat că fenomenul „îndrăgostirii” are două etape: mai întâi apare o stare de excitare fiziologică difuză, apoi, la persoana care se îndrăgostește, survine convingerea că această stare este provocată de persoana iubită. Cu toate că este greu de crezut că dragostea se datorează unei simple etichetări a stării de excitație, acest punct de vedere este susținut de o serie de cercetări din psihologie.
Reacțiile fiziologice ale organismului nu sunt diferite în funcție de emoția care le provoacă: aceleași reacții fiziologice apar și când suntem furioși, bucuroși, înspăimântați sau excitați sexual. Ceea ce diferă este interpretarea pe care o acordăm activării fiziologice. Dacă resimțim excitare fiziologică după o insultă, vom eticheta aceasta ca furie. Dacă resimțim aceeași stare când interacționăm cu o persoană atrăgătoare de sex opus, vom considera că excitația fiziologică este excitație sexuală sau dragoste. S-a constatat că, atunci când anumite evenimente ne provoacă excitare fiziologică, vom căuta în mediu cauza excitării.
Un experiment din 1966 al lui Stuart Valins confirmă această teorie. Subiecții săi erau studenți de sex masculin conectați la un aparat care le măsura bătăile inimii, iar aceștia le puteau auzi. Fiecare subiect viziona 10 nuduri feminine luate din Playboy, câte 15 secunde pentru fiecare, la intervale de un minut. Studenții își auzeau bătăile inimii cu un minut înainte de a privi prima fotografie și continuau să le audă pe tot parcursul prezentării. La sfârșit, trebuiau să aprecieze cât de atrăgător este fiecare nud.
Dar unii dintre subiecți, în loc să audă bătăile propriei inimi, auzeau bătăi care fuseseră înregistrate înainte. Ele se intensificau în timpul prezentării anumitor fotografii. Așa cum s-a presupus, subiecții apreciau mai mult acele fotografii în timpul prezentării cărora își auziseră inima bătând mai tare, chiar dacă nu era inima lor.
Deci Valins demonstrează că oamenii țin cont de reacțiile lor fiziologice când evaluează sentimentele față de persoanele de sex opus.
Atribuiri greșite
De asemenea, s-a mai pus în evidență un fenomen interesant: excitarea poate fi ușor atribuită de individ unei surse care nu a provocat-o. Fenomenul poartă numele de transfer al excitării. Excitarea cauzată de o situație este adăugată celei cauzate de o altă situație, iar ceea ce rezultă este atribuit de individ, în întregime, celei de-a doua situații.
Să ne imaginăm situația unui tânăr care, de multă vreme, își dorește să călătorească în Europa. Când, în sfârșit, își realizează visul, el călătorește împreună cu un prieten și cu soția acestuia. Este foarte entuziasmat pentru că nu a văzut niciodată lucruri atât de interesante. La un moment dat, își dă seama că este îndrăgostit de soția amicului și crede că se simte atât de bine pentru că ea este alături, nu pentru că a văzut atâtea lucruri noi care l-au entuziasmat și i-au influențat sentimentele față de soția prietenului.
Dacă teoria transferului excitației este corectă, înseamnă că excitația provocată de noutățile văzute în călătorie a fost atribuită greșit prezenței soției amicului, tânărul îndrăgostindu-se astfel de ea. Prin transferul excitării, dragostea se amplifică, explicându-se astfel de ce experiențele dureroase legate de persoana iubită ne fac să o iubim și mai mult.
Alte experimente au confirmat acest punct de vedere. Gregory White a cerut, în 1981, unor subiecți de sex masculin să alerge pe loc fie două minute, fie 15 secunde. Apoi le-a arătat fotografia unei femei și le-a cerut să îi evalueze frumusețea. Rezultatele au arătat că cei care alergaseră două minute au considerat femeia ca fiind mai frumoasă decât cei care alergaseră numai 15 secunde. Deci excitarea fiziologică produsă de efortul fizic intensifică reacția emoțională a subiecților față de persoanele de sex opus.
Dar transferul excitării nu se produce întotdeauna. Dacă subiecții sunt foarte siguri în legătură cu ceea ce le-a provocat excitarea, efectul nu mai este posibil. White a repetat experimentul anterior, dar, de data aceasta, subiecții erau chestionați în legătură cu atractivitatea femeii în două situații: fie se găseau în sala de gimnastică, iar la vedere erau așezate o coardă și un aparat pentru măsurarea tensiunii, fie se găseau într-o cameră obișnuită, unde lipseau aceste obiecte. Subiecții din primul grup nu mai găsesc femeia la fel de atrăgătoare ca înainte. Pentru ei este clară sursa excitării. Pentru celălalt grup, cei care se află într-o cameră fără legătură cu efortul fizic, efectul continuă să se producă.
De ce rezistă pasiunea?
Dacă această teorie lămurește modul în care apare dragostea, rămâne de explicat de ce dragostea poate să dăinuiască ani în șir sau toată viața. Cercetătoarea Sharon Brehm a formulat o ipoteză care se bazează pe incertitudine: dacă îndrăgostitul nu este sigur că va rămâne întotdeauna împreună cu persoana iubită, excitarea este menținută continuu. Astfel, pasiunea nu se va stinge decât cu greu.