În psihanaliză, termenul Complexul Oedip desemnează ansamblul investirilor amoroase şi ostile pe care copilul le realizează asupra părinţilor in timpul fazei falice.
S. Freud a identificat foarte devreme manifestările complexului Oedip şi le-a măsurat importanţa atât în viaţa copilului, cât şi în inconştientul adultului. „Am aflat în mine, ca şi peste tot în altă parte, îi scrie el lui W. Fliess în 1897, sentimente de iubire faţă de mamă şi de gelozie faţă de tată, sentimente care sunt, cred eu, comune tuturor copiilor mici. ” Mai târziu, va scrie: „Lucrul acesta este aşa de uşor de stabilit, încât a fost într-adevăr nevoie de un efort pentru a nu-l recunoaşte. De fapt, orice individ a cunoscut această fază, dar a refulat-o”.
Freud îşi fundamentează descrierea pe cazul băiatului, considerat ca fiind mai simplu şi comportând mai puţine zone de umbră decât cel al fetei. „Preistoria” complexului Oedip pare greu de stabilit cu certitudine, dar el postulează că aceasta comportă, pe de o parte, o identificare primară cu tatăl văzut ca ideal, identificare de la bun început ambivalentă, şi, pe de altă parte, o investire libidinală primară care vizează persoana ce îngrijeşte copilul: mama. Aceste două relaţii, independente mai întâi, se întâlnesc pentru a forma complexul Oedip.
Descrierea pe care Freud o face în Compendiu de psihanaliză (1940) permite aprecierea felului în care complexul oedipian este legat de faza falică a sexualităţii infantile. „Când băiatul (pe la doi sau trei ani) intră în faza falică a evoluţiei sale libidinale, când resimte senzaţiile voluptuoase oferite de organul său sexual, când învaţă să şi le procure singur, după bunul său plac, prin excitaţie manuală, atunci se îndrăgosteşte de mama sa şi doreşte să o posede fizic în felul în care observaţiile sale de ordin sexual şi intuiţia lui i-au permis să ghicească. El încearcă să o seducă exhibîndu-şi penisul a cărui posesie îl umple de mandrie, într-un cuvânt, virilitatea sa trezită de timpuriu îl incită să vrea să-l înlocuiască pe lângă ea pe tatăl care, până în acel moment, îi fusese un model din cauza evidentei sale forţe fizice şi a autorităţii cu care era învestit; acum, copilul îşi consideră tatăl un rival.
Complexul oedipian al băiatului este redus prin simplificare la atitudinea ambivalenţă faţă de tată şi la tendinţa strict tandră faţă de mamă: în cazul acesta, nu este vorba decât despre partea pozitivă a complexului. O investigare mai amănunţită îl descoperă, de cele mai multe ori, sub forma sa completă, pozitivă şi negativă, băiatul adoptând în acelaşi timp poziţia feminină tandră faţă de tată şi poziţia corespondentă de ostilitate plină de gelozie faţă de mamă. Această dublă polaritate se datorează bisexualităţii originare a oricărei fiinţe omeneşti (Eul şi Sinele, 1923)
Produs al fazei falice, complexul Oedip este „distrus” de complexul de castrare. Într-adevăr, atunci când băiatul a admis posibilitatea castrării, nici una dintre cele două poziţii oedipiene nu mai poate fi susţinută: nici poziţia masculină, care implică, în chip de pedeapsă pentru incest, castrarea, nici poziţia feminină, care o implică în chip de presupunere (Declinul complexului Oedip, 1924). Prin urmare, băiatul trebuie să abandoneze investirea obiectală a mamei, care va fi transformată într-o identificare. Cel mai adesea, este vorba despre o întărire a identificării primare cu tatăl (aceasta este cea mai normală evoluţie, căci accentuează virilitatea băiatului), dar poate fi şi o identificare cu mama.
De asemenea, este posibilă şi o coexistenţă a ambelor identificări. Aceste identificări secundare şi mai ales cea paternă constituie nucleul Supraeului. Dat fiindcă tatăl a fost recunoscut ca un obstacol în calea realizării dorinţelor oedipiene, copilul „îi introiectează autoritatea”, „îi acordă tatălui forţa necesară” pentru a înălţa în el însuşi acest obstacol. Toate acestea trebuie să ducă nu la o simplă refulare (căci, în acest caz, va exista întotdeauna o întoarcere a refulatului), ci, „dacă lucrurile se petrec în mod ideal, la o distrugere şi la o suprimare a complexului”. Totuşi, Freud adaugă că frontiera dintre normal şi patologic nu este niciodată întru totul clară (Declinul complexului Oedip).
De altfel, Freud observă, în alte texte, că alegerea de obiect oedipiană apare din nou la pubertate şi că adolescentul se află în faţa sarcinii extrem de dificile de a-şi respinge fantasmele incestuoase şi de a îndeplini „una dintre realizările cele mai importante, dar şi cele mai dureroase ale perioadei pubertare: eliberarea de autoritatea parentală” (Trei eseuri asupra teoriei sexualităţii 1905).
Complexul Oedip este, aşadar, un proces care trebuie să ducă la o poziţie sexuală şi la o atitudine socială adulte. Dacă nu este depăşit, el continuă să exercite, din inconştient, o acţiune puternică şi durabilă şi să constituie, împreună cu derivaţii săi, „complexul central al fiecărei nevroze”.
Semnificaţia complexului Oedip
Semnificaţia Oedipului nu trebuie redusă la conflictul oedipian imaginar, la ceea ce J. Lacan numeşte „teatrul de păpuşi al rivalităţii sexuale”. Trecerea prin Oedip duce la poziţia heterosexuală şi la formarea Supraeului, în care Freud vede sursa moralei şi a religiei.
Reprezentarea triangulara care este adesea propusă nu explică funcţia Oedipului, deoarece nu arată că este vorba despre un proces şi pentru că, a fortiori, nu indică nimic despre rezolvarea acestuia. Lucrul acesta se datorează faptului că ea le atribuie tatălui şi mamei nişte poziţii asimetrice care nu-i caracterizează.
Într-adevăr, Freud vorbeşte despre „un singur punct concret”: atitudinea faţă de tată, care determină evoluţia complexului atât la băiat, cât si la fată. Iată de ce Lacan nu foloseşte această reprezentare triangulara, ci vorbeşte despre „metafora paternă”. El denumeşte „Numele-Tatălui” funcţia simbolică paternă, mai precis ceea ce constituie principiul activ al Oedipului, şi arată că „Dorinţa de Mamă” este respinsă în străfunduri de către Numele-Tatălui, operaţie care duce la un semnificat, falusul, faptul acesta fiind valabil pentru ambele sexe (Écrits).
Această modalitate de a scrie Oedipul scoate în evidenţă ideea că funcţia sa este aceea de a promova castrarea simbolică. Lacan subliniază că, dacă Numele-Tatălui asigură această funcţie în civilizaţia noastră, lucrul acesta decurge din influenţa monoteismului şi nu are nimic obligatoriu ori universal. Mitul oedipian este activ în inconştientul individului occidental, bărbat sau femeie, dar, în alte civilizaţii, africane de pildă, oedipul poate să nu fie decât „un amănunt într-un mit imens”, alte structuri simbolice aflându-se aici în poziţia de a promova castrarea.
Problema este aceea a consecinţelor normalizării oedipiene. Freud constată că ea se găseşte la originea unei „fervori nostalgice” faţă de Tată (Eul şi Sinele).
Lacan reia această idee, spunând că mitul oedipian „nu se sfârşeşte o dată cu teologia” (Écrits), ci trece dincolo: consideră că mitul oedipian îi atribuie Tatălui exigenţa castrării (cu această consecinţă majoră că ea capătă semnificaţia unui dar cerut de un Altul), în timp ce ea nu este decât o consecinţă a supunerii fiinţei omeneşti faţă de semnificant.