În psihanaliză, termenul „complexul Oedip” desemnează ansamblul investirilor amoroase și ostile pe care copilul le realizează asupra părinților în timpul fazei falice.
S. Freud a identificat foarte devreme manifestările complexului Oedip și le-a măsurat importanța atât în viața copilului, cât și în inconștientul adultului. „Am aflat în mine, ca și peste tot în altă parte”, îi scrie el lui W. Fliess în 1897, „sentimente de iubire față de mamă și de gelozie față de tată, sentimente care sunt, cred eu, comune tuturor copiilor mici.” Mai târziu, va scrie: „Lucrul acesta este așa de ușor de stabilit, încât a fost într-adevăr nevoie de un efort pentru a nu-l recunoaște. De fapt, orice individ a cunoscut această fază, dar a refulat-o.”
Freud își fundamentează descrierea pe cazul băiatului, considerat ca fiind mai simplu și comportând mai puține zone de umbră decât cel al fetei. „Preistoria” complexului Oedip pare greu de stabilit cu certitudine, dar el postulează că aceasta comportă, pe de o parte, o identificare primară cu tatăl, văzut ca ideal, identificare de la bun început ambivalentă, și, pe de altă parte, o investire libidinală primară care vizează persoana ce îngrijește copilul: mama. Aceste două relații, independente mai întâi, se întâlnesc pentru a forma complexul Oedip.
Descrierea pe care Freud o face în Compendiu de psihanaliză permite aprecierea felului în care complexul oedipian este legat de faza falică a sexualității infantile. „Când băiatul, pe la doi sau trei ani, intră în faza falică a evoluției sale libidinale, când resimte senzațiile voluptuoase oferite de organul său sexual, când învață să și le procure singur, după bunul său plac, prin excitație manuală, atunci se îndrăgostește de mama sa și dorește să o posede fizic în felul în care observațiile sale de ordin sexual și intuiția lui i-au permis să ghicească. El încearcă să o seducă, exhibându-și penisul, a cărui posesie îl umple de mândrie. Într-un cuvânt, virilitatea sa trezită de timpuriu îl incită să vrea să-l înlocuiască pe lângă ea pe tatăl care, până în acel moment, îi fusese un model din cauza evidentei sale forțe fizice și a autorității cu care era învestit; acum, copilul își consideră tatăl un rival.”
Complexul oedipian al băiatului este redus prin simplificare la atitudinea ambivalentă față de tată și la tendința strict tandră față de mamă: în cazul acesta, nu este vorba decât despre partea pozitivă a complexului. O investigare mai amănunțită îl descoperă, de cele mai multe ori, sub forma sa completă, pozitivă și negativă, băiatul adoptând în același timp poziția feminină tandră față de tată și poziția corespondentă de ostilitate plină de gelozie față de mamă. Această dublă polaritate se datorează bisexualității originare a oricărei ființe omenești.
Produs al fazei falice, complexul Oedip este „distrus” de complexul de castrare. Într-adevăr, atunci când băiatul a admis posibilitatea castrării, niciuna dintre cele două poziții oedipiene nu mai poate fi susținută: nici poziția masculină, care implică, în chip de pedeapsă pentru incest, castrarea, nici poziția feminină, care o implică în chip de presupunere. Prin urmare, băiatul trebuie să abandoneze investirea obiectală a mamei, care va fi transformată într-o identificare. Cel mai adesea, este vorba despre o întărire a identificării primare cu tatăl, aceasta fiind cea mai normală evoluție, căci accentuează virilitatea băiatului, dar poate fi și o identificare cu mama.
De asemenea, este posibilă și o coexistență a ambelor identificări. Aceste identificări secundare și, mai ales, cea paternă constituie nucleul Supraeului. Dat fiind că tatăl a fost recunoscut ca un obstacol în calea realizării dorințelor oedipiene, copilul „îi introiectează autoritatea”, „îi acordă tatălui forța necesară” pentru a înălța în el însuși acest obstacol. Toate acestea trebuie să ducă nu la o simplă refulare, căci, în acest caz, va exista întotdeauna o întoarcere a refulatului, ci, „dacă lucrurile se petrec în mod ideal, la o distrugere și la o suprimare a complexului”. Totuși, Freud adaugă că frontiera dintre normal și patologic nu este niciodată întru totul clară.
De altfel, Freud observă, în alte texte, că alegerea de obiect oedipiană apare din nou la pubertate și că adolescentul se află în fața sarcinii extrem de dificile de a-și respinge fantasmele incestuoase și de a îndeplini „una dintre realizările cele mai importante, dar și cele mai dureroase ale perioadei pubertare: eliberarea de autoritatea parentală”.
Complexul Oedip este, așadar, un proces care trebuie să ducă la o poziție sexuală și la o atitudine socială adulte. Dacă nu este depășit, el continuă să exercite, din inconștient, o acțiune puternică și durabilă și să constituie, împreună cu derivații săi, „complexul central al fiecărei nevroze”.
Semnificația complexului Oedip
Semnificația Oedipului nu trebuie redusă la conflictul oedipian imaginar, la ceea ce J. Lacan numește „teatrul de păpuși al rivalității sexuale”. Trecerea prin Oedip duce la poziția heterosexuală și la formarea Supraeului, în care Freud vede sursa moralei și a religiei.
Reprezentarea triangulară care este adesea propusă nu explică funcția Oedipului, deoarece nu arată că este vorba despre un proces și pentru că, a fortiori, nu indică nimic despre rezolvarea acestuia. Lucrul acesta se datorează faptului că ea le atribuie tatălui și mamei niște poziții asimetrice care nu îi caracterizează.
Într-adevăr, Freud vorbește despre „un singur punct concret”: atitudinea față de tată, care determină evoluția complexului atât la băiat, cât și la fată. Iată de ce Lacan nu folosește această reprezentare triangulară, ci vorbește despre „metafora paternă”. El denumește „Numele-Tatălui” funcția simbolică paternă, mai precis ceea ce constituie principiul activ al Oedipului, și arată că „Dorința de Mamă” este respinsă în străfunduri de către Numele-Tatălui, operație care duce la un semnificat, falusul, faptul acesta fiind valabil pentru ambele sexe.
Această modalitate de a scrie Oedipul scoate în evidență ideea că funcția sa este aceea de a promova castrarea simbolică. Lacan subliniază că, dacă Numele-Tatălui asigură această funcție în civilizația noastră, lucrul acesta decurge din influența monoteismului și nu are nimic obligatoriu ori universal. Mitul oedipian este activ în inconștientul individului occidental, bărbat sau femeie, dar, în alte civilizații, africane de pildă, Oedipul poate să nu fie decât „un amănunt într-un mit imens”, alte structuri simbolice aflându-se aici în poziția de a promova castrarea.
Problema este aceea a consecințelor normalizării oedipiene. Freud constată că ea se găsește la originea unei „fervori nostalgice” față de Tată.
Lacan reia această idee, spunând că mitul oedipian „nu se sfârșește odată cu teologia”, ci trece dincolo: consideră că mitul oedipian îi atribuie Tatălui exigența castrării, cu această consecință majoră că ea capătă semnificația unui dar cerut de un Altul, în timp ce ea nu este decât o consecință a supunerii ființei omenești față de semnificant.