Coeficientul de inteligență, IQ – de la intelligence quotient –, este un număr determinat pe baza scorului obținut la un test care măsoară abilități mintale. Aceste teste sunt concepute astfel încât scorurile lor să pună în evidență diferențe între persoane în ceea ce privește capacitatea de gândire și raționament abstract, capacitatea de a învăța lucruri noi și abilitatea de a rezolva probleme.
Datorită modului în care sunt construite testele de inteligență, valoarea medie a coeficientului de inteligență este întotdeauna 100, indiferent de testul utilizat. Asta înseamnă că, într-o populație, cei mai mulți indivizi vor avea un IQ de 100 sau valori apropiate, în plus sau în minus. 95% din populație are coeficientul de inteligență cuprins între valorile 70 și 130.
Se consideră că persoanele cu IQ mai mic de 70 prezintă deficit intelectual, iar cele cu IQ mai mare de 130 au o inteligență superioară.
Cum se măsoară IQ-ul
Astăzi există mai multe teste care măsoară inteligența, între care amintim: Wechsler Adult Intelligence Scale (WAIS), Wechsler Intelligence Scale for Children (WISC), Testul Woodcock-Johnson pentru abilități cognitive, Bateria de evaluare Kaufman pentru copii și Matricile progresive Raven.
Conceperea primului test de inteligență le este atribuită psihologilor francezi Alfred Binet și Théodore Simon, în 1905. Aceștia au creat un sistem de evaluare a abilităților cognitive ale copiilor, destinat să stabilească dacă aceștia ar trebui să fie înscriși în învățământul de masă sau ar trebui îndrumați către școlile speciale pentru deficienți mintali.
Testul inițial Binet-Simon evalua inteligența copiilor cerându-le să rezolve un anumit set de sarcini, alese în așa fel încât un copil obișnuit dintr-un anumit grup de vârstă să poată rezolva aproximativ 50% dintre ele. Astfel, pe baza numărului de sarcini pe care un copil le rezolva, i se stabilea vârsta mintală.
De exemplu, dacă un copil de 6 ani era capabil să rezolve 50% dintre probele destinate vârstei de 6 ani, i se stabilea o vârstă mintală de 6 ani. Dacă putea rezolva mai multe, i se stabilea o vârstă mintală superioară, să zicem de 7 sau 8 ani, ceea ce însemna că are o inteligență superioară față de medie. Dacă rezolva mai puțin de 50% din probe, avea o vârstă mintală mai mică de 6 ani, ceea ce însemna că are o întârziere în dezvoltarea intelectuală.
Psihologul american Lewis Terman a revizuit scala Binet-Simon și a inventat celebrul coeficient de inteligență, care la început era exprimat ca un raport:
Vârsta mintală / vârsta cronologică x 100
Conform acestei formule, dacă un copil are o vârstă mintală mai mare decât vârsta cronologică, adică poate rezolva mai multe sarcini decât rezolvă în mod tipic cei de vârsta lui, va avea un IQ mai mare de 100.
Este evident că, în cazul adulților, coeficientul de inteligență nu se poate măsura după această formulă. Testele moderne de inteligență nu mai exprimă IQ-ul în funcție de vârsta mintală, ci atribuie performanțelor medii la un test valoarea de 100, restul performanțelor, mai bune sau mai slabe, fiind exprimate în funcție de medie.
Relevanța IQ-ului
Încă de la apariția primelor teste de inteligență au existat discuții în legătură cu relevanța coeficientului de inteligență pentru diversele arii ale activității umane.
Există o serie de studii care au stabilit utilitatea IQ-ului pentru predicția performanțelor la învățătură și în activitatea profesională. Altfel spus, cei cu IQ mai mare au mai multe șanse să obțină succes academic și performanțe superioare la locul de muncă. Au fost identificate și corelații între IQ și veniturile persoanei, altruism, simțul umorului, răspunsul la psihoterapie și abilitățile sociale. Toate acestea sunt asociate cu un IQ mare. Impulsivitatea, delincvența, fumatul, prejudecățile rasiale și obezitatea se asociază cu valori scăzute ale IQ-ului.
Există însă și critici ale utilizării coeficientului de inteligență. Mai întâi, comportamentul inteligent se poate manifesta în multe domenii de activitate, într-o mare diversitate de forme. Apoi, nu există la momentul actual o teorie unică a inteligenței. Unii psihologi consideră că inteligența este o însușire generală a activității psihice, alții afirmă că inteligența este rezultatul unei sume de abilități mintale: înțelegere verbală, raționament, fluență verbală, abilitate numerică, memorie asociativă, percepție spațială etc.
Pe de altă parte, se știe că testele de inteligență sunt limitate de modul de construcție, deoarece măsoară doar anumite aspecte ale inteligenței, și de erorile inevitabile care apar în procesul de măsurare a capacităților psihice.
Poate fi îmbunătățit IQ-ul?
La momentul actual nu există date certe care să indice că IQ-ul poate fi îmbunătățit. În SUA au fost implementate programe educaționale precum Head Start Program sau Abecedarian Project, care au produs îmbunătățiri ale IQ-ului pe termen scurt, fără a se dovedi eficiente pe termen lung.
Un studiu a indicat că vegetarienii cărora li s-au administrat 5 grame de creatină pe zi au manifestat îmbunătățiri la scorurile testului Matricile progresive Raven, în comparație cu cei cărora li s-a administrat placebo. Alt studiu nu a identificat însă nicio relație între creatină și IQ.
S-a constatat că acei copii care primesc educație muzicală obțin scoruri mai bune la testele de inteligență. Nu este însă clar dacă educația muzicală contribuie la creșterea inteligenței. Este posibil ca inteligența să fie cauza pentru care acești copii primesc educație muzicală.
Unele studii au indicat o posibilă îmbunătățire a coeficientului de inteligență prin antrenarea memoriei de scurtă durată, dar relația nu este certă.
IQ-ul și vârsta
Coeficientul de inteligență se poate modifica de-a lungul dezvoltării intelectuale a copilului, dar modificările nu sunt foarte semnificative. Se consideră că IQ-ul ajunge la vârful dezvoltării sale pe la vârsta de 26 de ani, după care urmează o scădere lentă, datorată deteriorării graduale a atenției, memoriei, capacității de concentrare și a altor funcții psihice.
S-a constatat că numai inteligența fluidă tinde să scadă odată cu vârsta. Inteligența fluidă este capacitatea de a raționa și de a rezolva probleme în situații noi, în mod independent de cunoștințele acumulate.
Inteligența cristalizată, adică abilitatea de a folosi deprinderile dobândite, cunoștințele și experiența, nu se degradează odată cu înaintarea în vârstă.