Prin sevraj se înțelege încetarea accidentală sau voluntară a consumului de drog de către un toxicoman.
Sindromul de sevraj, numit și „lipsa” toxicomanilor, este constituit din manifestări fizice și psihice legate de încetarea consumului de drog. În funcție de substanța în cauză, manifestările diferă pe plan fizic și psihologic.
Sindromul de sevraj este corolarul adaptării organismului la efectele unui drog. Manifestările sale sunt, prin urmare, manifestări opuse acelora produse de substanța în cauză. De exemplu, pentru opiacee, care sunt calmante și anestezice, sevrajul constă într-o angoasă importantă și dureri difuze.
Cura de sevraj este un sevraj decis și asistat. Modelul cel mai des studiat este cel al sevrajului de heroină sau de alte opiacee.
Sindromul de sevraj
Durerile fizice și suferința psihică legate de faza lipsei trebuie să fie tolerabile în cadrul unui demers voluntar de încetare a consumului de drog.
În cazul cel mai frecvent, al sevrajului de heroină sau de alte opiacee, scale standardizate, precum scala de sevraj Himmelsbach, scala Wang sau Opiate Withdrawal Scale, permit măsurarea în mod obiectiv și/sau subiectiv a intensității diferitelor simptome de sevraj.
Aceste scale se referă la patru grupe de simptome:
- Psihice: insomnie, angoasă, semne depresive, agitație sau excitație, „poftă de exces”, craving, oboseală;
- Digestive: grețuri sau vărsături, constipație, diaree, crampe stomacale, anorexie;
- Algice: dureri musculare sau „osoase”, alte dureri viscerale;
- Neurovegetative: rinoree, frisoane, transpirații, senzații de „cald și rece”, căscături, piele de găină, tremurături, midriază.
De la dezintoxicare la sevraj
Reducerea sevrajului la tratarea subiecților toxicomani ar fi o greșeală care ne-ar duce înapoi la conflictele ce au agitat lumea medicală în prima parte a secolului al XIX-lea, tocmai în jurul curelor de sevraj. Pentru unii, acestea au devenit „cure de dezintoxicare”.
Împreună cu istoricul J. J. Yvorel, putem aminti că dezbaterile au fost intense între partizanii metodei suprimării bruște, „metoda germană” a lui Levinstein, și partizanii curei lente, regresive, „metoda franceză”, adoptată de Ball, Pichon etc.
Scriitorul Laurent Tailhade, 1845-1919, își împarte în mod egal criticile împotriva ambelor metode: împotriva celei dintâi, a cărei cruzime este șocantă, unii pacienți având chiar „nedelicatețea de a muri din pricina ei”, toxicomanii vremii fiind uneori oameni în vârstă și prea puțin apți să suporte un „sevraj-bloc”; împotriva celei de-a doua, pacienții ieșind, în general, mai dependenți decât la internare și ușurați de banii lor de către medicii „patroni”.
Medicul german A. Erlenmeyer a propus o „metodă rapidă” mai rezonabilă, în care cura de morfină degresivă era redusă la aproximativ zece zile.
În prezent, se admite, în general, că tratamentul unei toxicomanii trebuie să dureze ani de zile și că sevrajul nu este nici centrul și nici măcar calea obligatorie. „Tratamentele de întreținere” pe termen lung se bazează pe principiul unei gestiuni a dependenței de opiacee, iar inițierea acestor tratamente nu trece în mod necesar printr-o fază de sevraj.
Modalitățile practice de tratare a sevrajului nu se referă, prin urmare, decât la o mică parte a îndelungatului travaliu de însoțire a pacienților toxicomani. Suntem foarte departe de fantasma „dezintoxicării” înrudite cu un exorcism.