Prin sevraj se înțelege o încetare accidentală sau voluntară a luării de drog de către un toxicoman.
Sindromul de sevraj (“lipsa” toxicomanilor) este constituit din manifestări fizice şi psihice legate de încetarea drogării: în funcţie de substanţa în cauză, manifestările di-feră pe plan fizic şi psihologic.
Sindromul de sevraj este corolarul adaptării organis-mului la efectele unui drog. Manifestările sale sunt, prin urmare) manifestări opuse acelora ale produsului în cau-ză. De exemplu, pentru opiaceele care sunt calmante şi anestezice, sevrajul constă într-o angoasă importantă, dureri difuze…
Cura de sevraj este un sevraj hotărât şi asistat. Modelul cel mai des studiat este cel al sevrajului de heroină (sau de alte opiacee).
Sindromul de sevraj
Durerile fizice şi suferinţa psihică legate de faza lipsei trebuie să fie tolerabile în cadrul unui demers voluntar de încetare a drogării.
În cazul, cel mai frecvent, al sevrajului de heroină sau alte opiacee, scale standardizate (scală de sevraj Himmel-sbach, scală Wang, Opiate Withdrawal Scale) permit măsurarea în mod obiectiv şi/sau subiectiv a intensităţii diferitelor simptome de sevraj.
Aceste scale se referă la patru grupe de simptome:
Psihice. Insomnie, angoasă, senine depresive, agitaţie sau excitaţie, „poftă de exces” craving, oboseală.
Digestive. Greţuri sau vomismente, constipaţii, diaree, crampe stomacale, anorexie.
Algice. Dureri musculare/„osoase”, alte dureri viscerale.
Neurovegetative. Rinoree, frisoane, transpiraţii, „cald şi rece”, căscaturi, piele de găină, tremurături, midriază.
De la dezintoxicare la sevraj
Reducerea sevrajului la tratarea subiecţilor toxicomani ar fi o greşeală ce ne-ar duce înapoi la conflictele care au agitat lumea medicală în prima parte a secolului al XIX-lea, tocmai în jurul curelor de sevraj. Pentru unii, acestea au devenit „cure de dezintoxicare”. Împreună cu istoricul J. J. Yvorel, putem aminti că dezbaterile au fost fulminante între partizanii metodei suprimării bruşte („metoda germană” a lui Levinstein) şi partizanii curei lente, degresive („metoda franceză”, adoptată de către Ball, Pichon etc. ).
Scriitorul Laurent Tailhade (1845-1919) îşi împarte în mod egal criticile împotriva ambelor metode: împotriva cefei dintâi, a cărei cruzime este şocantă, unii pacienţi având chiar „nedelicateţea de a muri din pricina ei” (toxicomanii vremii erau uneori oameni în vârstă şi prea puţin apţi să suporte un „sevraj-bloc”); împotriva celei de-a doua, pacienţii ieşind în general mai dependenţi decât la internare şi uşuraţi de banii lor de către medicii „patroni”…
Medicul german A. Erlenmeyer a propus o „metodă rapidă” mai rezonabilă, în care cura de morfină degresi-vă era redusă la aproximativ zece zile.
În prezent, se admite în general că tratamentul unei toxicomanii trebuie să dureze ani de zile şi că sevrajul nu este nici centrul şi nici chiar calea obligatorie: „tratamentele de întreţinere” pe termen lung se bazează pe principiul unei gestiuni a dependenţei de opiacee; iniţializarea acestor tratamente nu trece în mod necesar printr-o fază de sevraj.
Modalităţile practice de tratare a sevrajului nu se referă, prin urmare, decât la o mică parte a îndelungatului travaliu de însoţire a pacienţilor toxicomani: suntem foarte departe de fantasma „dezintoxicării” înrudite cu un exorcism…