Etimologic, cuvântul „paranoia” derivă din limba greacă și înseamnă para = alături, noia = judecată. Termenul a fost creat de Vogel, în 1782, și întrebuințat în 1818 de Heinroth, care a descris un delir, iar semnificația lui actuală i-a fost atribuită ulterior, în 1888, de către Mendel, pentru a numi „nebunia sistematizată”.
Școala germană are un rol important în determinarea nosologică a paranoiei. Schnell și Sander descriu „paranoia primară”, înțelegând prin aceasta un delir sistematizat fără slăbire intelectuală. Mendel a introdus termenul de „paranoia secundară”, iar Westphal pe acela de „paranoia acută” și „paranoia abortivă”.
Kraepelin a delimitat paranoia în cadrul general al delirurilor sistematizate, dându-i, în 1899, o definiție recunoscută până astăzi: „o dezvoltare insidioasă, sub dependența cauzelor interne și cu evoluție continuă, a unui sistem delirant durabil, sistematizat, nehalucinator și imposibil de zdruncinat, pe un fond de conservare completă a clarității și ordinii în gândire, voință și acțiune”.
Contribuții importante la apariția conceptului de paranoia au și autorii francezi: Falret, în 1871, descrie tipul de persecutat care reacționează, iar Lasègue pe acela de persecutat-persecutor. Magnan descrie delirul de interpretare, iar Sérieux și Capgras împart delirurile nehalucinatorii în delir de interpretare, caracterizat prin numeroase erori de judecată și prin dezvoltarea progresivă a ideilor delirante de persecuție și mărire, fără alterare intelectuală, și, ca a doua formă, delirul de revendicare din cadrul delirului de interpretare.
Dupré și Logre izolează o altă formă apropiată, în care fabulațiile înlocuiesc interpretările, pe care o denumesc delir de imaginație. Clérambault, în 1942, constatând asemănări între delirul de revendicare, delirul de gelozie și cel erotoman, le descrie împreună sub numele de delir pasional.
Genil-Perrin, în 1926, consideră că paranoia se dezvoltă pe terenul unei predispoziții constituționale în care egocentrismul și inadaptabilitatea ar fi trăsături înnăscute, servind ca premise și explicație pentru întreaga structură delirantă. El recunoaște la acești bolnavi următoarele trăsături: inadaptabilitate, hipertrofia eu-lui, eroare de raționament și suspiciozitate.
Simptome
În cele mai multe cazuri este vorba de persoane cu comportament aparent normal, prezente în mediu, bine orientate și capabile să își realizeze scopurile propuse.
Structura morbidă pare să apară tocmai pe linia obiectivelor și scopurilor personale. Aceste scopuri nu sunt însă în concordanță cu posibilitățile reale ale subiecților, cu situația lor socială și cu raporturile lor cu ceilalți.
Structura personalității lor este caracterizată prin rigiditate, orgoliu, egocentrism și neîncredere.
Pe acest fond, orice trăire emoțională sau dorință nerealizată focalizează nejustificat întreaga lor activitate în scopul satisfacerii acestor dorințe. Orice piedică este interpretată ca ostilitate sau nedreptate.
Unii ajung să creadă în existența unor misiuni importante ce le revin, alții că sunt iubiți de persoane distinse sau că sunt înșelați. O informație din ziare referitoare la conferirea unor distincții o interpretează ca fiindu-le adresată, iar unele gesturi, mișcări sau schimbarea locului unui obiect sunt interpretate ca dovezi ale necredinței sau ale adulterului.
Niciun contraargument nu este reținut. Bolnavii devin impenetrabili și nu recepționează și nu rețin din realitate decât acele evenimente care se potrivesc cu interpretările lor. Astfel se creează sistemul delirant, caracterizat prin premise false și impenetrabilitate la critică.
Cele mai frecvente premise false sunt furnizate de interpretări și intuiții delirante ale prezentului sau trecutului, sub forma iluziilor de memorie, precum allo- și pseudomneziile. Bolnavii stabilesc relații între persoana lor și o serie de evenimente obișnuite din prezent și trecut, cărora le atribuie semnificații privind acțiunile ostile îndreptate împotriva lor, insuccesele lor etc.
Răspunsul bolnavilor la atitudinea potrivnică pe care o iau cei din jur față de comportarea lor patologică determină inadaptarea lor progresivă și recurgerea la acțiuni antisociale. Deoarece nu pot înțelege neconcordanța ideilor lor cu ale celorlalți și deoarece sunt incapabili să își acordeze preocupările și interesele cu cele ale societății, ajung să se considere persecutați, urmăriți, înșelați.
În acest fel se cristalizează convingerile delirante și apare ideea de persecuție, a pasiunii erotice sau a adulterului.
În această situație, bolnavii nu rămân pasivi, ci, convinși de valoarea lor și de netemeinicia acțiunii adversarilor lor, încep să se opună acestora, să devină revendicativi, să lupte pentru cauza lor și a altora, să revendice și să emită pretenții cu totul nejustificate și astfel să intre în conflict cu societatea. Fac reclamații, intentează procese, proferează injurii și uneori ajung la violență și chiar la omucidere, în scop de „apărare”. Astfel, bolnavii devin, din persecutați, persecutori, după Magnan și Lasègue.
Logica lor interioară, formală, pur silogistică, bazată pe premise rupte de realitate, îi duce la analiza cauzelor pentru care sunt ținta celor din jur. Astfel, ajung să își descopere diferite calități psihice și fizice, să se considere dotați cu spirit de dreptate și capacitate de luptă, educație aleasă, uneori crezându-se rude sau prieteni ai unor personalități științifice și politice. Se creează astfel, prin mecanisme prevalențiale, sentimentul de supraevaluare în jurul căruia se organizează structura delirantă.
Atitudinea necritică a bolnavilor față de delir și respingerea acestuia de către cei din jur, iar în spital de către medici, îi determină pe bolnavi să ascundă, adică să disimuleze treptat desfășurarea delirului, în scopul obținerii unei învoiri sau externări din spital.
Uneori reușesc să înșele buna-credință a unora fără experiență, pentru ca, ieșiți din spital și refuzând medicația, să comită acte antisociale în concordanță cu conținutul temei delirante.