Gelozia a suscitat un interes de cercetare ştiinţifică abia după 1970, cînd s-au realizat primele experimente psihosociologice riguroase. Dar, pentru a se putea studia experimental, trebuia să se dea o definiţie ştiinţifică fenomenului. Nimeni nu contestă faptul că gelozia este o emoţie complexă, că ea se constituie din interferenţa mai multor emoţii: mînie, angoasă, ură, iubire, umilinţă, ruşine, mîhnire, neîncredere. Vechea distincţie dintre invidie şi gelozie este acum acceptată ca ipoteză de bază.
Ce este gelozia?
Se vorbeşte de invidie cînd o persoană doreşte să obţină ceea ce posedă alta – situaţie socială, bunuri materiale, calităţi intelectuale, iubirea şi stima semenilor etc. -, însă se estimează că nu are dreptul la acestea. Din contră, gelozia se caracterizează prin spaima de a pierde în beneficiul altuia ceea ce un om consideră că este posesiune personală, că are dreptul de a poseda. Se admite, de asemenea, că persoanele geloase sînt ameninţate în dublu plan: la nivel afectiv, în relaţie cu partenera sau partenerul, şi la nivelul estimării felului în care se comportă aceştia. Ameninţarea în cauză poate fi reală, potenţială sau în întregime imaginara.
Cum este resimțită gelozia?
Primele cercetări asupra geloziei şi-au fixat ca obiective determinarea tipului de personalitate înclinată spre gelozie, stabilirea circumstanţelor care provoacă acest sentiment găsirea răspunsului la întrebările: ce resimte o persoană geloasă? Ce comportamente induce gelozia?
Cercetările recente ale psihologilor americani Elliot Aronson, de la Universitatea din Santa Cruz, şi Ayla Pines, de la Universitatea Berkeley, aduc în discuţie date foarte interesante. Cu ajutorul unui chestionar cuprinzînd 200 de întrebări, s-au cercetat multiplele aspecte ale gelozie).
Persoanele anchetate trebuiau să încercuiască una din cifrele de la 1 la 7, corespunzătoare intensităţii sentimentelor trăite.
S-a confirmat o ipoteză mai veche, susţinută de Robert G. Bringle, conform căreia gelozia este legată de un sentiment de insecuritate şi de o imagine de sine negativă. Studiul la care ne-am referit a demonstrat, între altele, că intensitatea geloziei este invers proporţională cu nivelul de cultură al indivizilor.
După psihologii Aronson şi Pines, gelozia ar fi resimţită de un individ în planul gîndirii, considerînd că partenerul îl înşeală, că îi este infidel. Aceasta s-ar datora faptului că el însuşi este înclinat spre infidelitate, proiectînd asupra partenerului aceeaşi tendinţă.
Oamenii geloşi sînt nefericiţi. Bărbaţii şi femeile care manifestă cea mai mare insatisfacţie faţă de viaţa lor sînt unii şi acelaşi cu cel care resimt cel mai puternic sentimentul geloziei. Cei care se declară nefericiţi alături de partenerii lor sînt în acelaşi timp stăpîniţi de gelozie. Aceasta este o corelaţie paradoxală, după cum apreciază cei doi psihologi americani. Dacă eşti nefericit alături de o persoană, de ce îţi pare rău că aceasta te-a părăsit?)
Gregory White a efectuat, de asemenea, cercetări psihosociologice asupra geloziei, cu începere din 1976.
Rezultatele cercetării sale relevă şi ele că gelozia este acompaniată de sentimente de dependenţă şi inferioritate. Conform investigaţiei lui, bărbaţii ce se caracterizează printr-un grad înalt de gelozie estimează că au investit mult în relaţiile lor cu partenerele.
Gelozia și vîrsta
Ca şi Bringle, Aronson şi Pines au stabilit că vîrsta reprezintă un factor important în declanşarea geloziei: tinerii sint mai susceptibili de a fi geloşi decît persoanele în vîrstă. Este suficient un semn cît de mărunt pentru a declanşa o criză la un Individ gelos. De exemplu, dacă telefonul partenerului sună ocupat, aceasta poate declanşa un acces de gelozie, lucru recunoscut chiar şi de persoanele geloase. O altă descoperire a studiului care poate să îi neliniştească pe cei cuprinşi de acest sentiment: gelozia este foarte dificil de disimulat.
Gelozia la femei versus gelozia la bărbați
Gregory White, utilizînd metoda autoevaluării, a găsit, numai în rîndul bărbaţilor, o corelaţie pozitivă între gelozie şi stima de sine scăzută. De aici şi întrebarea: cine sînt mai geloşi, femeile sau bărbaţii?
Adevărul este că, pînă în prezent, nici cercetările sistematice, nici observaţiile întîmplătoare nu pot oferi un răspuns clar referitor la predispoziţia spre gelozie. Aceasta şi pentru că bărbaţii, comparativ cu femeile, resimt şi trăiesc altfel gelozia.
Conform investigaţiilor lui Aronson şi Pines, femeile ar fi mai înclinate spre gelozie; pe o scală cu 7 trepte, media răspunsurilor s-a situat la 4,4 (1 indicînd că bărbaţii sînt mai geloşi decît femeile şi 7 că femeile sînt mai geloase decît bărbaţii). Cînd cei intervievaţi au fost rugaţi să se refere la propriile lor sentimente, nu au apărut diferenţe pe sexe în ceea ce priveşte autoevaluarea geloziei. Dar problema a fost analizată şi sub alt unghi de vedere. Dacă intensitatea geloziei rămîne greu de stabilit, nu cumva comportamentul corespunzător geloziei diferă? Luîndu-se ca indicator comportamentul, s-a constatat că femeile obţin scorul 6,1, în timp ce bărbaţii au scorul 5 pe o scală de la 1 la 7, unde 7 semnifică gelozie maximă.
În acelaşi sens, cercetările psihologice sugerează că gelozia le face pe femei să sufere mai mult decît pe bărbaţi. Scorul pentru femei a fost 2, 1, în timp ce la bărbaţi a fost 1, 5.
Cerîndu-se să se autoevalueze efectele geloziei, s-a constatat că la femei scorul mediu se ridică la 6, 2 pentru durerea fizică şi 6, 3 pentru cea psihică. Scorul mediu la bărbaţi are valori mai scăzute: 4, 8 şi respectiv 5, 4. Interesant ni se pare faptul că, deşi femeile resimt mai intens efectele dureroase ale geloziei, sentimentele lor neplăcute nu se traduc proporţional în comportamente, acte sau acţiuni. Astfel, femeile, conformîndu-se modelelor culturale, se decid mult mai rar decît bărbaţii să rupă
legătura cu persoanele care le-au înşelat încrederea. Asupra acestei concluzii există un acord deplin.
Gelozia: înnăscută sau dobîndită?
Gelozia este înnăscută ori dobîndita sau, altfel spus, constituie un dat biologic sau o achiziţie culturală? Cercetările comparative interculturale, precum cele ale psihosocio-logului Raiph Hupka, de la Universitatea din California, au evidenţiat importante diferenţe de la o zonă socio-cul-turală la alta, atît în ceea ce priveşte intensitatea şi frecvenţa sentimentelor de gelozie, cît şi în planul exprimării acestora prin acte comportamentale.
Psihosociologul menţionat face chiar distincţia între ceea ce el numeşte “culturi cu un grad de gelozie scăzut” – specifice, de exemplu, colectivităţilor umane din sudul Indiei – şi “culturi cu un grad de gelozie ridicat” – cum ar fi cultura indienilor din America de Nord. Ralph Hupka ajunge la concluzia că există tot atîtea forme de exprimare a geloziei cîte culturi există pe Terra, ceea ce echivalează cu faptul că gelozia nu este înnăscută. Socializarea, însuşirea culturală a normelor de convieţuire şi a valorilor sociale determină manifestarea comportamentală a sentimentului de gelozie, estomparea sau diminuarea lui, originea geloziei fiind de natură socio-culturală, cum argumentează şi bine cunoscutul psiholog Otto Klineberg.
Alţi cercetători, sprijinindu-se pe teoriile psihanalitice, acordă prioritate factorilor biologici. Punerea în evidenţia unor reacţii de gelozie la primate şi la alte specii de mamifere ar constitui o probă indubitabila că gelozia are rădăcini biologice. Pe o astfel de poziţie se situează, spre exemplu, sociologul american David Kingsley, ca şi antropologul Ralph Linton. Or, chiar dacă gelozia are origini biologice, determinarea socioculturală este definitorie, după opinia noastră.