Dopamina este un neurotransmițător care aparține familiei catecolaminelor și este implicat în mod determinant în controlul activității locomotorii, în reglarea stărilor emotive și în procesele cognitive.
Descoperită în 1958, dopamina participă la numeroase funcții, printre care controlul, declanșarea și executarea mișcărilor voluntare, precum și a ajustărilor posturale care le sunt asociate.
Dopamina și boala Parkinson
De fapt, degenerescența neuronilor care conțin dopamină, numiți neuroni dopaminergici, proveniți din substanța neagră, sau locus niger, și proiectați pe striatum, una dintre structurile ganglionilor bazali, este responsabilă de mișcările anormale ce caracterizează boala Parkinson.
Aceasta este, de altfel, tratată prin administrarea de levodopa, precursorul dopaminei. Neurolepticele, medicamente utilizate în tratamentul schizofreniei, provoacă, de asemenea, tulburări motorii de tip parkinsonian, deoarece se fixează pe receptorii dopaminergici ai striatumului.
Dopamina și dependența de droguri
Unii neuroni dopaminergici sunt, pe de altă parte, implicați în controlul conduitelor afective și al emoțiilor, printre care plăcerea. Aparținând, într-o anumită măsură, unui sistem cerebral de recompensă, ei constituie „calea comună” de acțiune a majorității drogurilor.
Indiferent de produsul vizat, utilizarea lui duce, într-adevăr, în final, la augmentarea activității neuronilor dopaminergici ai creierului, deci, global, la o exacerbare a transmisiei care implică acești neuroni.
Convergența efectului diferitelor produse adictive asupra neuronilor cu dopamină explică, în consecință, senzațiile și, îndeosebi, plăcerea simțită la administrarea drogului. Această convergență permite să se înțeleagă mai bine de ce toxicomanul poate trece fără dificultate de la un produs la altul.
Alte funcții ale dopaminei
Neuronii dopaminergici, mai ales cei care inervează cortexul prefrontal, structură ce intervine cu precădere în funcțiile elaborate, precum anticiparea și organizarea temporală a comportamentului, joacă un rol major în funcțiile cognitive și în memoria de lucru, formă de memorie pe termen scurt care stă la baza acestora.
Neuronii dopaminergici sunt, în sfârșit, implicați în procesele atenționale și motivaționale. Pe plan funcțional, neuronii cu dopamină sunt deosebit de sensibili la condițiile ambientale, cum ar fi situațiile anxiogene și stresul. De fapt, ei răspund unor stimulări care, cel puțin la animal, corespund unor situații cu o semnificație dobândită prin obișnuință și învățare.
Cu alte cuvinte, neuronii cu dopamină nu sunt activați decât de stimuli care au dobândit în prealabil un înțeles, o semnificație, prin intermediul istoriei și al dezvoltării animalului sau individului, îndeosebi în domeniile emoționale și motivaționale.
Acești stimuli pot semnifica un stres sau o durere, dar, în egală măsură, o plăcere. De exemplu, deși neuronii cu dopamină au o importanță recunoscută în controlul actelor motorii, nu mișcarea ca atare este cea care activează aceste celule, ci mai degrabă amorsarea mișcării realizate ca răspuns la o stimulare semnificativă. Deschiderea ușii cuștii, care poate anunța sosirea hranei, declanșează astfel o reacție de orientare a animalului, precedată și însoțită de o activare a neuronilor dopaminergici.
Informația primită de neuronii cu dopamină rezultă deci dintr-o prelucrare care se realizează nu numai prin intermediul integrării elaborate a evenimentului imediat, ci și prin raportare la toate informațiile care s-au putut acumula anterior. Această observație, făcută la animal, este, fără îndoială, valabilă și la om.
Se poate deci admite că reglarea reactivității neuronilor cu dopamină s-a instaurat în funcție de mediul pe care individul l-a întâlnit în cursul dezvoltării sale și în funcție de procesele care îi sunt proprii și pe care le-a utilizat succesiv pentru a face față acestui mediu.
Unde se află dopamina?
Pe plan anatomic, neuronii cu dopamină, deși sunt în mare măsură minoritari în creier, reprezentând mai puțin de 1% din ansamblul neuronilor, trimit, pornind de la corpurile lor celulare, grupate într-o zonă destul de profundă, proiecții foarte divergente în diferite regiuni cerebrale.
Aceste celule își trimit astfel axonii spre partea din față a encefalului, în diverse structuri precum cortexul prefrontal și nucleus accumbens, regiuni despre care am văzut că erau implicate, printre altele, în procesele de memorare, în reacțiile comportamentale legate de emotivitate și în controlul conduitelor afective și motivaționale.
Această poziție specifică a neuronilor cu dopamină le conferă un loc deosebit de strategic și le permite să controleze echilibrul dintre diferitele zone cerebrale. În funcție de situația căreia individul trebuie să îi facă față, acești neuroni stabilesc astfel o ierarhie între diferitele structuri pe care le inervează: dacă, la un moment dat, aceste grupe de neuroni activează o anumită zonă a creierului, în secunda următoare, deoarece a survenit un eveniment nou și a fost primită o informație nouă, ei vor activa alte zone.
În consecință, neuronii cu dopamină exacerbează rolul funcțional al structurilor pe care le inervează, fiind atât niște „indicatori” care înregistrează și decodează semnificația evenimentelor interne și externe, cât și niște „decidenți” care solicită structurile ce trebuie să intervină în răspuns. Ei sunt, într-un fel, niște neuroni modulatori.