Dopamina este un neurotransmitator care aparţine familiei catecolaminelor şi este implicat în mod determinant in controlul activităţii locomotoare, in reglarea stărilor emotive şi în procesele cognitive.
Descoperită în 1958, dopamina participă la numeroase funcţii, printre care controlul, declanşarea şi executarea mişcărilor voluntare şi ale ajustărilor posturale care le sunt asociate.
Dopamina și Parkinsonul
De fapt, degenerescenta neuronilor conţinând dopamină (neuroni dopaminergici) proveniţi din locus niger şi proiectându-se pe striatum, una dintre structurile ganglionilor bazali, este responsabilă de mişcările anormale ce caracterizează maladia lui Parkinson.
Aceasta este de altfel tratată prin administrarea de levodopa, precursorul dopaminei. Neurolepticele, medicamentele utilizate în tratamentul schizofreniei, provoacă deopotrivă tulburări motorii de tip parkinsonian, deoarece se fixează pe receptorii dopaminergici ai striatumului.
Dopamina și dependența de droguri
Unii neuroni dopaminergici sunt pe de altă parte implicaţi în controlul conduitelor afective şi al emoţiilor, printre care plăcerea – aparţinând întrucâtva unui sistem de recompensă cerebrală, ei constituie „calea comună” de acţiune a majorităţii drogurilor.
Indiferent de produsul vizat, utilizarea lui duce într-adevăr in final la augumentarea activităţii neuronilor dopaminergici ai creierului, deci, global, la o exacerbare a transmisiei implicând aceşti neuroni. Convergenţa efec-tului diferitelor produse adictive asupra neuronilor cu dopamină explică, în consecinţă, senzaţiile, şi îndeosebi plăcerea, simţite la administrarea drogului. Această convergenta permite să se înteleaga mai bine de ce toxicomanul poate trece fără dificultate de la un produs la altul.
Alte funcții ale dopaminei
Neuronii dopaminergici, mai ales cei care inervează cortexul prefrontal – structură ce intervine cu precădere în funcţiile elaborate, precum anticiparea şi organizarea temporală a comportamentului -, joacă un rol major în funcţiile cognitive şi în memoria de lucru (formă de memorie pe termen scurt) care stau la baza lor.
Neuronii dopaminergici sunt, în sfârşit, implicaţi în procesele atenţionale şi motivaţionale. Pe plan funcţional, neuronii cu dopamină sunt deosebit sensibili la condiţiile ambientale, cum ar fi situaţiile anxiogene si stresul. De fapt, ei răspund unor stimulări care, cel puţin la animal, corespund unor situaţii cu o semnificaţie dobândită prin obişnuinţă şi învăţare. Cu alte cuvinte, neuronii cu dopamină nu sunt activaţi decât de stimuli care au dobândit în prealabil un înţeles, o semnificaţie prin intermediul istoriei şi al dezvoltării animalului şi a individului, îndeosebi în domeniile emoţionale şi/sau motivaţionale. Aceşti stimuli pot semnifica un stres sau o durere, dar în egală măsură o plăcere. De exemplu, deşi neuronii cu dopamină au o importanţă recunoscută în controlul actelor motorii, nu mişcarea ca atare este cea care activează aceste celule, ci mai degrabă amorsarea mişcării realizate ca răspuns la o stimulare semnificantă (deschiderea uşii cuştii, care poate fi susceptibilă de a anunţa sosirea hranei, declanşează astfel o reacţie de orientare a animalului, precedată şi însoţită de o activare a neuronilor dopaminergici).
Informaţia primită de neuronii cu dopamină rezultă deci dintr-o prelucrare care se realizează nu numai prin intermediul integrării elaborate a evenimentului imediat, ci şi prin referinţă cu toate informaţiile care s-au putut acumula anterior. Această observaţie, făcută la animal, este fără îndoială valabilă şi la om. Se poate deci admite că regularizarea reactivităţii neuronilor cu dopamină s-a instaurat în funcţie de mediul pe care individul l-a întâlnit în cursul dezvoltării sale şi în funcţie de procesele care îi sunt proprii şi pe care le-a utilizat succesiv pentru a face faţă la acest mediu.
Unde se află dopamina?
Pe plan anatomic, neuronii cu dopamină, deşi minoritari în mare măsură în creier (ei reprezintă mai puţin de 1% din ansamblul neuronilor), trimit, pornind de la corpii lor celulari, grupaţi într-o zonă destul de profundă, proiecţii foarte divergente în diferite regiuni cerebrale. Aceste celule îşi trimit astfel axonii spre partea din faţă a encefalului, în diverse structuri precum cortexul prefrontal şi nucleus acumbens, regiuni despre care am văzut că erau implicate, printre altele, în procesele de memorizare, în reacţiile comportamentale legate de emotivitate şi în controlul conduitelor afective şi motivaţionale.
Această poziţie specifică a neuronilor cu dopamină le conferă un loc deosebit de strategic şi le permite să controleze echilibrul dintre diferitele zone cerebrale. În funcţie de situaţia căreia individul trebuie să-i facă faţă, aceşti neuroni stabilesc astfel o ierarhie intre diferitele structuri pe care le inervează: dacă, la un moment dat, aceste grupe de neuroni activează o anumită zonă a creierului, in secunda următoare — deoarece a survenit un eveniment nou şi a fost primită o informaţie nouă -, ei vor activa altele.
In consecinţă, neuronii cu dopamină exacerbează rolul funcţional al structurilor pe care le inervează fiind atât nişte „indicatori” care înregistrează şi decodează semnificaţia evenimentelor (interne şi externe), cât şi nişte „decidenți” care solicită structurile ce trebuie să intervină în răspuns: ei sunt într-un fel nişte neuroni modulatori.