Cînd se află într-un grup sau cînd interacţionează cu alţi indivizi, pentru a se simţi confortabil şi în siguranţă omul are nevoie să pună între sine şi aceştia o anumită distanţă, un loc care poartă numele de spaţiu personal.
Nu este o caracteristică ce se aplică numai speciei umane; studiile privind comportamentul animalelor au arătat că indivizii mai tuturor speciilor au tendinţa de a păstra o anumită distanţă între ei cînd interacţionează. Distanţele acestea nu variază foarte mult în funcţie de situatia în care se găseşte individul; animalele se retrag sau adoptă un comportament agresiv în momentul în care spaţiul personal le este invadat. Reacţii asemănătoare se constată şi la oameni, invadarea spatiului personal determinînd apariţia stresului.
Antropologul american Hall a propus pentru acest spaţiu denumirea de distanţă personală şi a afirmat că acesta are forma unei sfere care ne înconjoară şi faţă de care nutrim sentimente de proprietate. Tot Hall a identificat într-un articol din 1966 patru tipuri de spaţiu personal:
- Distanţa intimă. Aceasta presupune contactul fizic între persoane şi este caracteristic interacţiunilor dintre îndrăgostiţi, soţi, mamă şi copil, etc.
- Distanţa personală caracterizează interacţiunile cotidiene între persoane care se cunosc bine (prieteni) şi discută chestiuni de interes personal dar nu se angajează în contacte fizice. Este o distanţă de aproximativ o lungime de braţ.
- Distanţa socială apare în interacţiunile cu persoanele pe care nu le cunoaştem foarte bine (cunoştinţe mai îndepărtate) şi în interacţiunile formale – cînd discutăm cu un funcţionar sau cu un vînzător.
- Distanţa publică presupune o distanţă între interlocutori de 3 – 8 metri şi apare atunci cînd avem de-a face cu persoane foarte importante, puternice sau celebre.
Little (1965) a testat printr-un experiment observaţiile lui Hall. El a cerut subiecţilor experimentului său să joace pe rînd rolul unui prieten, al unei cunoştinţe sau al unui necunoscut şi să discute de pe aceste poziţii cu un complice al experimentatorului. S-a constatat că subiecţii se plasau la distanţe diferite faţă de complice în functie de rolul pe care îl jucau. Distantele au corespuns destul de bine cu cele descrise de Hall.
Plasînd grupuri de 2 sau 4 persoane în sala de aşteptare a unei gări, Knowles (1973) a descoperit că şi grupurile au spaţii personale, nu numai indivizii. Arareori se găsea cineva care să treacă prin mijlocul grupului, cel mai adesea trecătorii ocolind spaţiul ocupat de grup. Cu cît grupul era mai mare, cu atît era mai puţin probabil ca spatiul său să fie violat.
Copiii şi spaţiul personal
Există cercetări care arată că aceste comportamente care privesc spaţiul personal nu există încă de la naştere, ci apar in jurul vîrstei de 4-5 ani, indicînd faptul că sunt învăţate. Comportamentul adolescenţilor de 12-13 ani este foarte asemănător cu al adulţilor.
Deşi în general oamenii recunosc şi respectă spaţiul personal al celorlalţi, în relatia dintre adulţi şi copii s-a constatat că lucrurile stau oarecum diferit. Fry şi Willis (1971) au arătat că adulţii se comportă ca şi cum copiii nu ar avea spaţiu personal. De asemenea, ei au observat că adulţii nu se simt deranjaţi cînd copiii le invadează spaţiul personal. În experimentul lor au instruit nişte copii de 5, 8 şi 10 ani să se aşeze cît mai aproape de adulţii care aşteptau în holul unui cinematograf, dar fără să îi atingă. Atunci cînd spaţiul personal le-a fost invadat de copii de 5 ani adulţii au reacţionat cu zîmbete şi mîngîieri pe creştet. Apropierea copiilor de 8 ani nu provoca nicio reacţie, iar faţă de copiii de 10 ani adulţii reacţionau ca şi cum le-ar fi stat prea aproape un alt adult: dădeau semne de enervare şi făceau un pas înapoi.
Aglomeraţia
Cînd ne aflăm într-un autobuz în care sunt prea multe persoane sau într-o sală de aşteptare supraaglomerată resimţim o stare de disconfort psihologic şi fiziologic. Acest disconfort este o reacţie de stres care apare ca urmare a faptului că spaţiul personal ne este invadat de celelalte persoane.
Pe de altă parte există situaţii în care faptul că ne aflăm într-un loc aglomerat unde nu avem suficientă libertate de mişcare nu creează aceeaşi stare de disconfort, ba chiar aglomeraţia poate fi trăită în mod agreabil. La un concert rock sau pe stadion înghesuiala nu produce stări de nelinişte sau disconfort. Un loc mult mai puţin aglomerat însă, cum ar fi o sală de lectură în care se află prea mulţi cititori poate fi resimţită ca o situaţie deranjantă, în care indivizii vor resimţi stresul produs de aglomeraţie. Aceste discrepanţe pot fi explicate în mai multe feluri.
Absenţa controlului
Unii cercetători au explicat diferenţele în reacţiile pe care le produc diverse situaţii de aglomeraţie prin diferenţele care există în perceperea controlului asupra situaţiei de către indivizi. Mai precis, a fost formulată ipoteza că indivizii vor reacţiona prin stres atunci cînd se află într-un loc aglomerat numai cînd consideră că le lipseşte posibilitatea de a înlătura eventualele efecte neplăcute pe care le are invadarea spatiului personal. Astfel, la un concert sau la un meci de fotbal putem părăsi oricînd incinta aglomerată pentru a ne regăsi spatiul personal, deci avem convingerea că detinem controlul asupra situaţiei. Însă dintr-un tren aglomerat nu putem coborî oricînd, ceea ce face să resimţim o lipsă a controlului care produce reacţia de stres.
Această ipoteză a fost testată experimental de Sherrod (1974). El a cerut unor grupuri de 8 subiecţi să realizeze o sarcină într-o încăpere prea mică pentru atîţia oameni. Unii subiecţi au fost făcuţi să creadă că pot controla aglomeraţia: li s-a spus că pot părăsi încăperea şi pot lucra singuri într-o altă sală. Această manipulare a gradului de control asupra situaţiei a făcut ca subiecţii să raporteze mai puţine efecte negative ale aglomeraţiei.
Rodin, Solomon şi Metcalf (1977) au realizat un experiment care testează aceeaşi ipoteză. Patru complici ai experimentatorului aşteptau în faţa unui ascensor să vină cineva care să ia liftul. Acesta era subiectul naiv. Complicii se urcau în ascensor odată cu subiectul şi se poziţionau astfel încît acesta să nu aibă acces la panoul de comandă al liftului. În cealaltă condiţie experimentală complicii se aşezau astfel încît subiectul să poată controla dacă doreşte butoanele ascensorului. Cînd ascensorul ajungea la destinaţie unul dintre complici, recomandîndu-se ca student la arhitectură, îi cerea subiectului să completeze un chestionar. Rezultatele chestionarului au aratat că subiecţii din a doua condiţie, cînd au avut control asupra butoanelor, nu au resimţit starea de aglomeraţie. De asemenea, ei au estimat că ascensorul are o suprafaţă mai mare decît subiecţii din prima condiţie, cei care nu aveau control.
Atribuirea excitaţiei
Deosebirile care exista în modul în care resimt indivizii condiţia de aglomeraţie au fost explicate şi prin intermediul ipotezei atribuirii. Conform acestei ipoteze, cînd spaţiul personal îi este invadat, persoana resimte activare fiziologică (excitaţie). Atunci începe să caute în mediu indicii care să îl ajute să explice şi să eticheteze această stare. Sentimentul de aglomeraţie apare numai în situaţia în care persoana ajunge la concluzia că activarea fiziologică este cauzată de faptul că ceilalţi sunt prea aproape. La un concert rock sau la un meci de fotbal activarea fiziologică este pusă de individ pe seama muzicii sau a meciului, ceea ce nu produce reacţia de stres specifică aglomeraţiei. Într-un autobuz aglomerat el va pune activarea fiziologică pe seama faptului că alţii sunt prea aproape, ceea ce va duce la resimţirea stresului.