Când se află într-un grup sau când interacționează cu alți indivizi, pentru a se simți confortabil și în siguranță, omul are nevoie să pună între sine și aceștia o anumită distanță, un loc care poartă numele de spațiu personal.
Nu este o caracteristică ce se aplică numai speciei umane. Studiile privind comportamentul animalelor au arătat că indivizii mai tuturor speciilor au tendința de a păstra o anumită distanță între ei când interacționează. Aceste distanțe nu variază foarte mult în funcție de situația în care se găsește individul; animalele se retrag sau adoptă un comportament agresiv în momentul în care spațiul personal le este invadat. Reacții asemănătoare se constată și la oameni, invadarea spațiului personal determinând apariția stresului.
Antropologul american Hall a propus pentru acest spațiu denumirea de distanță personală și a afirmat că acesta are forma unei sfere care ne înconjoară și față de care nutrim sentimente de proprietate. Tot Hall a identificat, într-un articol din 1966, patru tipuri de spațiu personal:
- Distanța intimă. Aceasta presupune contactul fizic între persoane și este caracteristică interacțiunilor dintre îndrăgostiți, soți, mamă și copil etc.
- Distanța personală. Aceasta caracterizează interacțiunile cotidiene între persoane care se cunosc bine, cum ar fi prietenii, și discută chestiuni de interes personal, dar nu se angajează în contacte fizice. Este o distanță de aproximativ o lungime de braț.
- Distanța socială. Aceasta apare în interacțiunile cu persoanele pe care nu le cunoaștem foarte bine, cum ar fi cunoștințele mai îndepărtate, și în interacțiunile formale, de exemplu când discutăm cu un funcționar sau cu un vânzător.
- Distanța publică. Aceasta presupune o distanță între interlocutori de 3-8 metri și apare atunci când avem de-a face cu persoane foarte importante, puternice sau celebre.
Little, în 1965, a testat printr-un experiment observațiile lui Hall. El a cerut subiecților experimentului său să joace pe rând rolul unui prieten, al unei cunoștințe sau al unui necunoscut și să discute de pe aceste poziții cu un complice al experimentatorului. S-a constatat că subiecții se plasau la distanțe diferite față de complice, în funcție de rolul pe care îl jucau. Distanțele au corespuns destul de bine cu cele descrise de Hall.
Plasând grupuri de două sau patru persoane în sala de așteptare a unei gări, Knowles, în 1973, a descoperit că și grupurile au spații personale, nu numai indivizii. Arareori se găsea cineva care să treacă prin mijlocul grupului, cel mai adesea trecătorii ocolind spațiul ocupat de grup. Cu cât grupul era mai mare, cu atât era mai puțin probabil ca spațiul său să fie violat.
Copiii și spațiul personal
Există cercetări care arată că aceste comportamente care privesc spațiul personal nu există încă de la naștere, ci apar în jurul vârstei de 4-5 ani, indicând faptul că sunt învățate. Comportamentul adolescenților de 12-13 ani este foarte asemănător cu al adulților.
Deși, în general, oamenii recunosc și respectă spațiul personal al celorlalți, în relația dintre adulți și copii s-a constatat că lucrurile stau oarecum diferit. Fry și Willis, în 1971, au arătat că adulții se comportă ca și cum copiii nu ar avea spațiu personal. De asemenea, ei au observat că adulții nu se simt deranjați când copiii le invadează spațiul personal.
În experimentul lor, au instruit niște copii de 5, 8 și 10 ani să se așeze cât mai aproape de adulții care așteptau în holul unui cinematograf, dar fără să îi atingă. Atunci când spațiul personal le-a fost invadat de copii de 5 ani, adulții au reacționat cu zâmbete și mângâieri pe creștet. Apropierea copiilor de 8 ani nu provoca nicio reacție, iar față de copiii de 10 ani adulții reacționau ca și cum le-ar fi stat prea aproape un alt adult: dădeau semne de enervare și făceau un pas înapoi.
Aglomerația
Când ne aflăm într-un autobuz în care sunt prea multe persoane sau într-o sală de așteptare supraaglomerată, resimțim o stare de disconfort psihologic și fiziologic. Acest disconfort este o reacție de stres care apare ca urmare a faptului că spațiul personal ne este invadat de celelalte persoane.
Pe de altă parte, există situații în care faptul că ne aflăm într-un loc aglomerat, unde nu avem suficientă libertate de mișcare, nu creează aceeași stare de disconfort; ba chiar aglomerația poate fi trăită în mod agreabil. La un concert rock sau pe stadion, înghesuiala nu produce stări de neliniște sau disconfort.
Un loc mult mai puțin aglomerat însă, cum ar fi o sală de lectură în care se află prea mulți cititori, poate fi resimțit ca o situație deranjantă, în care indivizii vor resimți stresul produs de aglomerație. Aceste discrepanțe pot fi explicate în mai multe feluri.
Absența controlului
Unii cercetători au explicat diferențele în reacțiile pe care le produc diverse situații de aglomerație prin diferențele care există în perceperea controlului asupra situației de către indivizi. Mai precis, a fost formulată ipoteza că indivizii vor reacționa prin stres atunci când se află într-un loc aglomerat numai când consideră că le lipsește posibilitatea de a înlătura eventualele efecte neplăcute pe care le are invadarea spațiului personal.
Astfel, la un concert sau la un meci de fotbal putem părăsi oricând incinta aglomerată pentru a ne regăsi spațiul personal, deci avem convingerea că deținem controlul asupra situației. Însă dintr-un tren aglomerat nu putem coborî oricând, ceea ce face să resimțim o lipsă a controlului care produce reacția de stres.
Această ipoteză a fost testată experimental de Sherrod, în 1974. El a cerut unor grupuri de opt subiecți să realizeze o sarcină într-o încăpere prea mică pentru atâția oameni. Unii subiecți au fost făcuți să creadă că pot controla aglomerația: li s-a spus că pot părăsi încăperea și pot lucra singuri într-o altă sală. Această manipulare a gradului de control asupra situației a făcut ca subiecții să raporteze mai puține efecte negative ale aglomerației.
Rodin, Solomon și Metcalf, în 1977, au realizat un experiment care testează aceeași ipoteză. Patru complici ai experimentatorului așteptau în fața unui ascensor să vină cineva care să ia liftul. Acesta era subiectul naiv. Complicii se urcau în ascensor odată cu subiectul și se poziționau astfel încât acesta să nu aibă acces la panoul de comandă al liftului.
În cealaltă condiție experimentală, complicii se așezau astfel încât subiectul să poată controla, dacă dorește, butoanele ascensorului. Când ascensorul ajungea la destinație, unul dintre complici, recomandându-se ca student la arhitectură, îi cerea subiectului să completeze un chestionar.
Rezultatele chestionarului au arătat că subiecții din a doua condiție, când au avut control asupra butoanelor, nu au resimțit starea de aglomerație. De asemenea, ei au estimat că ascensorul are o suprafață mai mare decât subiecții din prima condiție, cei care nu aveau control.
Atribuirea excitației
Deosebirile care există în modul în care indivizii resimt condiția de aglomerație au fost explicate și prin intermediul ipotezei atribuirii. Conform acestei ipoteze, când spațiul personal îi este invadat, persoana resimte activare fiziologică, adică excitație. Atunci începe să caute în mediu indicii care să o ajute să explice și să eticheteze această stare.
Sentimentul de aglomerație apare numai în situația în care persoana ajunge la concluzia că activarea fiziologică este cauzată de faptul că ceilalți sunt prea aproape. La un concert rock sau la un meci de fotbal, activarea fiziologică este pusă de individ pe seama muzicii sau a meciului, ceea ce nu produce reacția de stres specifică aglomerației.
Într-un autobuz aglomerat, el va pune activarea fiziologică pe seama faptului că alții sunt prea aproape, ceea ce va duce la resimțirea stresului.