Comunicarea poate fi definită ca un proces și ansamblu de comportamente care servesc la producerea, transmiterea și receptarea de informații prin intermediul unor sisteme simbolice împărtășite și definite social.
Pentru unii, comunicarea implică recunoașterea reciprocă a intențiilor: în acest caz, se face diferența între semnificația mesajului și intenția de comunicare. De asemenea, nu există comunicare decât atunci când comportamentele implicate se înscriu într-o organizare socială.
Afară de psihologie, numeroase discipline concură la studiul comunicării: etologia, neuropsihologia, științele limbajului, inteligența artificială etc.
Modele ale comunicării
Teoria informației (Shannon și Weaver, 1949)
Teoria informației, elaborată în 1949 de C. E. Shannon și W. Weaver pentru a veni în întâmpinarea unor probleme puse de telecomunicații, s-a bucurat în psihologie de o bună primire în studiile privind comunicarea verbală și percepția. Această teorie prezintă o schemă minimală a comunicării:
- Sursa emite mesaje care sunt codate de către transmițător în semnale susceptibile de a fi vehiculate de canal;
- semnalele sunt decodate de către receptor sub o formă asimilabilă de destinatar;
- perturbările intervin la nivelul canalului, „zgomotul” alterând transmiterea mesajului.
O asemenea schemă a fost modificată pentru a reprezenta într-o singură „unitate de comunicare” operațiile de codare și decodare, care se desfășoară chiar în organism atunci când un subiect vorbește sau ascultă. Semnalele sunt convertite în procese cognitive sau invers.
În această schemă, sursa îi transmite destinatarului o informație care este cu atât mai importantă cu cât evenimentul vizat este mai improbabil. În comunicarea verbală, evenimentele (de exemplu, emiterea cuvintelor succesive ale unei fraze) se află într-o relație de dependență secvențială care condiționează incertitudinea.
Atunci când evenimentele sunt echiprobabile, cantitatea H = log₂n măsoară incertitudinea receptorului înaintea receptării mesajului, ceea ce se numește „entropia” sistemului.
Raportul dintre entropia reală a unui sistem și entropia sa maximă, presupunând toate eventualitățile echiprobabile, slujește la definirea „redundanței”. În limbaj, redundanța rezultă și din faptul că o unitate dată (silabă, cuvânt) este mai mult sau mai puțin probabilă după o alta. Ea permite totodată reducerea numărului de erori în perceperea unui mesaj și contracararea eventualelor degradări între emisie și recepție.
Cercetările privind lectura au arătat că subiecții folosesc redundanța limbii sărind litere, determinate de acelea care le preced sau le urmează. În pofida valorii sale euristice, un asemenea model static și liniar nu poate să ia în calcul caracterul interactiv al comunicării și dimensiunea sa socială.
Modele cibernetice și feedback-ul
Sub influența modelelor cibernetice, studiul comunicării a integrat noi concepte, mai ales pe acela de feed-back, și a propus analize în termeni de retroacțiune, înlocuind modelele liniare cu modele circulare. Asemenea modele pun accentul pe procesele de interacțiune inerente oricărui act de comunicare.
Modalități nonverbale de comunicare
În specia umană, s-a instaurat o formă de comunicare ce pare să le eclipseze pe toate celelalte: limbajul verbal. Totuși, există un registru nonverbal, format din comportamente variate, ale căror relații funcționale cu comportamentul verbal nu au fost încă elucidate.
Expresiile faciale, gesturile și mișcările mâinilor constituie semnale la fel de convenționale ca și cuvintele limbii, dar se diferențiază de acestea prin caracterul lor analogic: unor semnificații asemănătoare le corespund semnificanți asemănători; „arbitrarul” semnului nu există.
Privirea pare să îndeplinească numeroase funcții diferențiate în reglarea comunicării: informații referitoare la relația interpersonală, statute, gestionarea modalităților de expresie. Sprijinindu-se pe analiza activităților conjugate nonverbale ale bebelușului și ale mamei, unii autori au avansat ipoteza conform căreia aceste conduite ar constitui condițiile preliminare ale viitoarei achiziții a limbajului.
Acțiuni și comportamente implicate în comunicare
Actele de vorbire (J. L. Austin)
Introducerea importantei noțiuni de act de vorbire i se datorează lui J. L. Austin, care conferă ideii de intenție comunicativă un statut în teoria lingvistică. A produce un enunț nu înseamnă numai a transmite o informație, ci și a efectua o acțiune cu ajutorul limbajului.
Analiza verbelor performative (de exemplu, „promit să-ți scriu mâine”) arată clar că actul, aici promisiunea, este înfăptuit prin enunțul însuși. Dezvoltând noțiunea de valoare perlocutorie a unui enunț, Austin arată că producerea unui enunț are efecte, intenționate sau nu, asupra ascultătorului.
El propune mai ales analizarea valorii sau forței ilocutorii atașate unui enunț, dezvăluind astfel modul în care chiar regulile limbii definesc un anumit tip de act (ordin, cerere etc.) și îi conferă enunțului funcția sa în comunicare.
Principiul cooperării (H. P. Grice)
Grice susține ideea potrivit căreia comunicarea verbală se bazează pe un principiu general, principiul cooperării. Orice conversație presupune o acceptare tacită a unor reguli, care se traduce prin maxime conversaționale. De exemplu, locutorul ar trebui să nu spună decât ceea ce este pertinent (maximă de pertinență).
Această noțiune a fost criticată în măsura în care interlocutorii nu vizează în mod necesar un scop identic, iar comunicarea poate fi înșelătoare sau confuză. Ideea de cooperare poate fi preferată celei de adaptare, care implică, printre altele, considerarea anumitor componente nonexplicite ale limbajului, cum ar fi presupunerile și formele argumentative.
Pe de o parte, spunând ceea ce spune, locutorul menționează ceea ce consideră că este deja dovedit, dar și ceea ce presupune. Pe de altă parte, sensul unui enunț include motivul pentru care este rostit; astfel încât, încă de la producerea sa, se găsesc specificate mișcările conclusive și înlănțuirile pe care le îngăduie.
Școala de la Palo Alto
Punând în centrul propunerilor sale pentru o axiomatică a comunicării umane „imposibilitatea de a nu comunica”, școala de la Palo Alto a reînnoit pragmatica comunicării. Metafora orchestrei face din comunicare un tot integrat, un proces social permanent în cadrul căruia diverse sisteme de comportamente concură la producerea sensului.
Prin urmare, cercetarea în comunicare trebuie concepută în termeni de niveluri de complexitate, de contexte multiple și de sisteme circulare.