Schizofrenia este o psihoză gravă, de obicei cronică, ce survine la adultul tânăr. Este caracterizată clinic prin semne de disociere mentală, discordanță afectivă și activitate delirantă incoerentă, ducând, în general, la pierderea contactului cu lumea exterioară și la o închidere autistică.
Cauzele acestei boli includ factori genetici, neurobiologici și de mediu social. Unele medicamente sau droguri par să înrăutățească simptomele schizofreniei. Numeroasele combinații posibile de simptome sub care se prezintă boala au condus la controverse în legătură cu existența unei singure tulburări schizofrenice sau a mai multor sindroame care au un fond comun.
Chiar dacă etimologia cuvântului schizofrenie include rădăcina „schizo”, care în grecește înseamnă „a despărți”, schizofrenia nu presupune scindarea personalității în mai multe entități, ca în tulburarea disociativă. Termenul desemnează o scindare a funcțiilor psihice, fenomen dedus din modul în care se prezintă simptomele bolii.
Simptome
Chiar dacă medicilor le este uneori greu să se pună de acord în privința conceptului clinic și psihopatologic de schizofrenie, cei mai mulți recunosc un ansamblu general de tulburări, moștenit de la Bleuler, care permite un diagnostic clinic al maladiei.
Discordanța
Discordanța, numită și disociere intrapsihică, se datorează pierderii armoniei, unității și continuității oricărei activități mentale, antrenând emanciparea proceselor psihice, care se vor lega la întâmplare, prin asociații fortuite.
Această discordanță, atât de bine descrisă de Ph. Chaslin în 1912, în Éléments de séméiologie et clinique mentales, se va manifesta printr-o absență a raporturilor dintre simptome, care par astfel incoerente, și printr-o lipsă de armonie între conținuturile gândirii și ale trăirii emoționale și expresia lor psihomotorie, gestuală și mimică.
Nerozia, manierismul, râsetele fără motiv, mișcările stereotipe și catatonice vin astfel să paraziteze complet un discurs deja prea puțin coerent. Și, într-adevăr, limbajul însuși este foarte discordant: există un fel de independență între expresia verbală și activitatea intelectuală.
Cuvintele și frazele pronunțate nu mai exprimă cu adevărat gândirea bolnavului. Aceasta este „emanciparea limbajului”, cu stereotipii verbale, citări repetate și neologisme frecvente, care pot duce la o veritabilă schizofazie.
Cât despre gândire, ea devine „rătăcită”, din ce în ce mai dezorganizată, caracterizându-se printr-o încetinire, blocări și fading, după P. Guiraud. Incoerența sa, deja atribuită de Kraepelin unei „deraieri” în înlănțuirea logică, este legată, din punctul de vedere al lui Bleuler, de un fel de dislocare, „Spaltung”, tulburare fundamentală a asociațiilor care reglează, crede el, cursul normal al activității psihice.
Ambivalența
Ambivalența corespunde, tot potrivit lui Bleuler, „dislocării facultăților sensibile” care participă la viața afectivă și sentimentală. De fapt, ea se manifestă în cele trei registre ale sentimentelor, voinței și inteligenței. Este tendința de a privi, în aceeași clipă, diversele motivații și acțiuni psihice sub dublul lor aspect, negativ și pozitiv.
Este, prin urmare, un fel de unitate paradoxală de judecăți opuse, de idei sau de sentimente contrare, care, în mod normal, nu ar putea fi adevărate în același timp. Schizofrenicul le face să coexiste și să se exprime împreună, fără să încerce să respingă una dintre ele.
Adevărată fragmentare a afectivității, ambivalența apare în cuvintele bolnavului, în actele și impulsurile sale și în expresia ambiguă a sentimentelor lui.
Autismul
Cât despre autism, acesta este atât o închidere în sine, cât și o evaziune din realitate. Bleuler sublinia că autismul se apropie de autoerotismul descris de Freud, dar cu o semnificație mult mai extinsă. El apare sub un dublu aspect: negativ sau pseudodeficitar și, totodată, pozitiv, imaginar și delirant.
Într-adevăr, primul evocă dezinvestirea progresivă a realității exterioare, cu pierderea contactului afectiv, care se traduce prin indiferență, dezinteres și apragmatism.
Al doilea corespunde, dimpotrivă, exagerării imaginației care însoțește o gândire ruptă de real, o hipermnezie „autistică” și o producție delirantă, fie oniroidă, apropiată de activitatea imaginară, după S. Follin, fie paranoidă, cu un vast delir incoerent, vag, insuficient sistematizat, asociat unei activități halucinatorii în general multisenzoriale.
Dar, în acest caz, din punctul de vedere al lui Bleuler, este vorba despre simptome „accesorii”, puțin patognomonice.
Evoluție
Vârsta medie la debut pentru primul episod psihotic de schizofrenie se situează între începutul și mijlocul anilor 20 pentru bărbați și în ultima parte a anilor 20 pentru femei. Debutul poate fi brusc sau insidios, dar majoritatea indivizilor prezintă un tip de fază prodromală, constând în dezvoltarea lentă și progresivă a unei diversități de forme și simptome.
Acestea pot include retragerea socială, pierderea interesului pentru școală sau serviciu, deteriorarea igienei și a ținutei, comportament insolit și accese de furie.
Membrii familiei pot considera acest comportament dificil de interpretat și pot presupune că persoana respectivă „trece printr-o fază”. În cele din urmă însă, apariția unui simptom din faza activă marchează perturbarea ca schizofrenie.
Vârsta la debut poate avea atât semnificație fiziopatologică, cât și prognostică. Indivizii cu o vârstă mai mică la debut sunt cel mai adesea bărbați și au o adaptare premorbidă mai rea, performanță educațională mai scăzută, anomalii structurale cerebrale mai evidente, semne și simptome negative mai marcate, deteriorare cognitivă mai evidentă, după cum rezultă la testarea neuropsihologică, și un deznodământ mai rău.
Invers, indivizii cu debut mai tardiv sunt mai frecvent femei, au anomalii structurale cerebrale sau deteriorare cognitivă mai puțin evidente și au, de asemenea, un deznodământ mai bun.
Cele mai multe studii despre evoluția și deznodământul schizofreniei sugerează că evoluția poate fi variabilă, unii indivizi prezentând exacerbări și remisiuni, pe când alții rămân suferinzi cronici. Din cauza diversității în definire și stabilire, o expunere exactă a deznodământului schizofreniei pe termen lung nu este posibilă.
Remisiunea completă, adică revenirea la nivelul premorbid de activitate, este probabil rară în această tulburare.
Dintre cei care rămân suferinzi, unii par a avea o evoluție relativ stabilă, pe când alții prezintă o înrăutățire progresivă, asociată cu o incapacitate severă. La începutul maladiei, simptomele negative pot fi pronunțate, apărând inițial ca elemente prodromale. Ulterior apar și simptomele pozitive.
Pentru că aceste simptome pozitive sunt extrem de sensibile la tratament, ele se diminuează, de regulă. La mulți indivizi, simptomele negative persistă între episoadele de simptome pozitive.
Există unele indicii că simptomele negative pot deveni cu certitudine mai pronunțate la unii indivizi în cursul maladiei. Numeroase studii au indicat un grup de factori care sunt asociați cu un prognostic mai bun.
Aceștia includ adaptarea premorbidă bună, debutul acut, debutul mai tardiv, sexul feminin, evenimentele stresante, perturbarea afectivă asociată, durata scurtă a simptomelor fazei active, activitatea interepisodică bună, simptomele reziduale minime, absența anomaliilor structurale cerebrale, funcționarea neurologică normală, un istoric familial de tulburare afectivă și absența unui istoric familial de schizofrenie.