Furia sau supararea este considerată una dintre trăirile emoţionale de bază, alături de bucurie, tristete şi frică. Mîndria, vinovăţia sau ruşinea sunt emoţii mai complexe care apar mai tîrziu în dezvoltarea copilului. Agresivitatea la copil este un comportament care de obicei survine după mînie, fiind consecinţa acesteia.
În legătură cu originea comportamentelor agresive, există două pucte de vedere printre psihologi: unii consideră ca ne naştem cu predispoziţia de a deveni agresivi în anumite circumstanţe, alţii cred că agresivitatea este un comportament învăţat prin imitarea celorlalţi, în special a adulţilor. Totuşi, o serie de studii moderne au indicat prezenţa reacţiilor de mînie ca urmare a frustrării la copii în vîrstă de cîteva luni, ceea ce arată că există anumite predispoziţii native către mînie şi agresivitate.
Cum se manifestă?
În afară de agresivitatea fizică propriu-zisă un copil suparat mai poate manifesta agresivitate verbală şi agresivitate indirectă (agresivitate socială).
Agresivitatea fizică apare prima (începînd cu vîrsta de 20 de luni). Pînă la această vîrstă, deşi copilul manifestă trăiri emoţionale de frustrare, nu le poate concretiza în comportamente agresive deoarece nu este dezvoltat suficient din punct de vedere fizic.
Deşi copilul îşi foloseşte vocea (ţipînd) ca să îşi exprime frustrarea de la o vîrstă foarte fragedă, agresivitatea verbală necesită capacitatea de a utiliza limbajul, ceea ce înseamnă că apare doar după ce copilul a învăţat să vorbească, de-a lungul celui de-al doilea şi al treilea an de viaţă.
Agresivitatea indirectă presupune că agresorul nu acţionează direct asupra victimei, ci se foloseşte de alţii pentru a îi aduce prejudicii. De exemplu, îi poate convinge pe ceilalţi copii să nu se joace cu victima sau poate realiza înscenări care să pună victima într-o lumină defavorabilă. Acest tip de agresivitate apare şi mai tîrziu, fiind necesare abilităţi cognitive mai complexe decît agresivitatea fizică sau verbală. Studiile au arătat că este deja prezentă înaintede sfîrşitul celui de-a patrulea an de viaţă şi tinde să crească în frecvenţă odată cu înaintarea în vîrstă.
Spre deosebire de agresivitatea fizică, ce apare mai frecvent la băieţi, agresivitatea indirectă este mai des întîlnită la fete.
Factori care predispun la apariţia agresivităţii la copil
Copiii care provin din familii în care părinţii manifestă des reacţii de furie şi agresivitate sunt mai presispuşi să manifeste şi ei astfel de comportamente.
Problemele de comportament ale mamei, consumul de alcool şi tutun în timpul sarcinii, comportamentul agresiv al mamei faţă de copil în primele luni de viaţă cresc riscul apariţiei agresivităţii.
Băieţii sunt mai predispuşi să devină agresivi decît fetele deoarece acestea învaţă mai devreme să îşi controleze emoţiile şi comportamentul. Mai contează temperamentul copilului şi cît de repede ajunge să deprindă limbajul şi să îşi controleze emoţiile.
Ce se poate face pentru a preveni agresivitatea la copil
Marea majoritate a copiilor învaţă în primii ani de viaţă cum să îşi gestioneze trăirile emoţionale de mînie şi agresivitatea astfel încît să se integreze bine în societate. Alţii pun însă probleme şi ajung sa fie respinşi de cei din jur, ceea ce îi face şi mai agresivi. Maturizîndu-se, aceştia sunt predispuşi la eşec şcolar, delincvenţă, abuz de substanţe, promiscuitate sexuală şi conflicte cu legea.
Un stil de educaţie echilibrat
Există două extreme ale stilului de educaţie: stilul laissez-faire şi stilul hiperautoritar.
În stilul laissez-faire părinţii nu impun aproape nicio regulă copilului, satisfăcîndu-i orice capriciu şi admiţîndu-i orice comportament. În consecinţă, copilul devine răzgîiat, capricios şi se deprinde să obţină ceea ce doreşte prin ţipete şi agresivitate, recurgînd la şantajarea emoţională a părinţilor. Un copil obişnuit să obţină tot ceea doreşte nu este conştient că există lucruri care îi sunt interzise. Descoperind că manifestările zgomotoase de mînie îi fac pe părinţi să renunţe la interdicţii, va apela din ce în ce mai des la această modalitate de a obţine ce doreşte.
În stilul hiperautoritar, părinţii procedează exact invers: manifestă cerinţe din cale afară de rigide faţă de copil. Acesta nu are voie să facă nimic fără permisiune, nu i se admite nicio iniţiativă, pentru orice abatere de la regulile impuse este pedepsit cu asprime şi uneori disproporţionat în raport cu gravitatea faptei. Copiii crescuţi astfel devin fie excesiv de timizi, anxioşi, fie devin agresivi şi nu mai respectă nicio regulă, încăpăţînîndu-se împotriva tuturor pedepselor.
Un stil educativ şi mai periculos rezultă din combinarea celor două stiluri extreme: astăzi părinţii sunt supăraţi, nervoşi, deci copilul este repezit, bruscat şi nu are voie să facă nimic. Mîine, părinţii au luat o primă şi sunt veseli: copilul are voie sa facă orice, chiar să spargă şi să distrugă, pentru că părinţii nu se vor supăra. Acest stil de educaţie îl debusolează pe copil. El nu ştie la ce să se aştepte din partea părinţilor şi această incertitudine are un efect foarte stresant asupra sa.
Pentru ca un copil să se dezvolte armonios, învăţind să îşi controleze frustrările şi să îşi rezolve problemele pe calea discuţiei, părinţii trebuie să adopte un stil de educaţie echilibrat. Asta înseamnă că trebuie să îmbine interdicţiile cu permisiunile, să-i lase copilului posibilitatea unor iniţiative proprii astfel încît să-şi manifeste personalitatea şi să îl deprindă să obţină ceea ce doreşte prin negociere cu adulţii.
Utilizarea cu tact a condiţionărilor
Copilul învaţă un mare număr de comportamente printr-un fenomen psihologic numit condiţionare. Condiţionarea funcţionează în felul următor: comportamentele care sunt urmate de stimulări premiale (recompense, numite şi întăriri pozitive) tind devină mai frecvente, iar comportamentele urmate de stimulări negative (pedepse, numite şi întăriri negative) tind să devină mai rare sau să dispară.
Recompensele şi pedepsele nu reprezintă neapărat acţiuni ale părinţilor. Un copil se poate împiedica alergînd de un prag şi lovindu-se, aceasta va functiona ca o întărire negativă. Tocmai a învăţat un nou comportament: data viitoate va avea grijă să nu se mai împiedice de prag. Sau: un copil îl loveşte pe fratele său şi părinţii nu iau nicio atitudine. Aceasta va functiona ca o întărire pozitivă (recompensă), copilul fiind predispus astfel ca în viitor să devină din nou agresiv cu fratele său.
Pe de altă parte, întăririle pot să reprezinte acţiuni ale părintilor: un copil care primeşte o recompensă dacă ia o notă bună va fi teoretic predispus să ia în viitor alte note bune. Un copil pedepsit cînd îşi loveşte fratele mai mic va fi teoretic predispus să nu repete acest comportament în viitor.
Este important ca părinţii să îşi recompenseze copiii atunci cînd manifestă comportamente pozitive pentru ca aceste comportamente să se repete, să fie învăţate. Recompensa poate fi şi un zîmbet, o mîngîiere sau o încurajare. Este de asemenea important ca acele comportamente indezirabile ale copilului să fie inhibate prin întăriri negative. Întărirea negativă nu este neapărat o pedeapsă. Poate fi şi un simplu gest de dezaprobare. Uneori trebuie să recurgem totuşi la pedepse. Pentru a fi utilă, este bine ca pedeapsa să fie proporţională cu gravitatea comportamentului nedorit şi copilul trebuie să ştie pentru ce a fost pedepsit. Pedepsele corporale ar trebui evitate, la fel bruscarea emotională a copilului.
Trebuie reţinut că legile simple ale condiţionării explică numai o parte din ceea ce învaţă un copil pe parcursul dezvoltării sale. În cazul animalelor învăţarea se bazează aproape în întregime pe condiţionări, dar la om lucrurile stau altfel. Un copil poate să se încăpăţineze să nu înveţe oricîte pedepse i s-ar aplica. Aceasta deoarece în cazul comportamentului uman intervin sentimente sau convingeri sau alte imbolduri către acţiune sau inacţiune care pot să anuleze total efectul condiţionărilor. În educarea copilului trebuie ţinut cont mai ales de aceşti factori, specific umani, care deosebesc educaţia de dresaj.
Modelele
În anul 1961, psihologul Albert Bandura a realizat un experiment cu privire la învăţarea socială a agresivităţii de către copii. El a arătat unui grup de preşcolari o scenetă în care un actor vandaliza o păpuşă. Observînd copiii în zilele urmatoare, a constatat că acei copii care urmăriseră sceneta manifestau mai multe comportamente agresive în comparatie cu copiii care nu vizionaseră sceneta. Bandura a mai observat că dacă actorul este de acelaşi sex cu copilul, acesta va imita mai multe comportamente agresive ale actorului decît dacă este vorba de un actor de sex opus. Acest experiment stă la baza teoriilor care susţin că agresivitatea este un comportament pe care copilul îl învaţă imitîndu-i pe ceilalţi, în special pe adulţii de acelaşi sex.
De aceea este important pentru copil să aibă în preajmă adulţi responsabili de la care să înveţe cum să îşi rezolve problemele în mod paşnic. Foarte rău fac cuplurile care îşi rezolvă disputele în faţa copiilor, chiar dacă este vorba numai de violenţă verbală.
De asemenea, copiii şi adolescenţii care joacă jocuri de calculator violente şi se uită la filme cu violenţă au tendinţa de a deveni agresivi, prin simpla imitare a comportamentelor la care sunt expuşi.