Deși semnalată ca prioritate a cercetării, problema impactului structurilor socioculturale asupra creației a fost, așa cum remarcă numeroși autori, una dintre cele mai puțin abordate. Din rațiuni analitice sau experimentale, majoritatea studiilor au separat în mod artificial cele patru secvențe ale creației: persoană, proces, produs, mediu, transformându-le în teme izolate, fiecare având o unică identitate academică, dar uitându-se că doar prin unitate se poate ajunge la o „perspectivă operațională”, după R. Helm.
Studiile desfășurate în ultimul deceniu, centrate pe impactul mediului sociocultural asupra creației, sunt apreciate ca o reacție și o necesară corecție la orientarea aproape exclusivă a cercetării spre ecuația „celor 4 P”, formulată de Rhodes în 1961.
Caracterizată ca „psihologie socială a creativității”, noua perspectivă de abordare, descrisă de D. K. Simonton în lucrarea The Social Psychology of Creativity, sintetizează demersurile ce au ca scop surprinderea factorilor micro- și macrosociali, ale căror concentrare și interacțiune favorizează productivitatea creatoare în diferite domenii: tehnice, artistice, științifice, politice etc.
Întrebările esențiale în jurul cărora se articulează noul demers sunt semnificative pentru schimbarea perspectivei de abordare a fenomenologiei creației: de ce personalitățile creatoare apar în anumite perioade istorice? Care sunt circumstanțele socioeconomice și cultural-educaționale care afectează emergența producției creative? Cum poate fi redus decalajul dintre creativitatea potențială și cea actualizată?
Studiile de psihosociologie a creației pornesc de la constatarea decalajului existent între creativitatea potențială și cea actualizată, de la faptul că „producția creatoare tinde să se grupeze în anumite perioade ale istoriei culturii și civilizației, caracterizate ca epoci de aur”, după S. Arieti. Tentativele de explicare a concentrării creației în anumite momente istorice au orientat cercetarea psihosociologică în două mari direcții complementare.
Prima continuă tradiția studiilor de dinamică a culturilor inițiate de P. A. Sorokin, apreciind că pot fi descoperite invariantele transistorice și transculturale ce permit explicația, controlul și predicția comportamentului creativ. Semnificative pentru această orientare sunt demersurile de tip istoriometric realizate de D. K. Simonton.
Așa cum remarcă autorul, ele sunt proiectate „să reducă multitudinea înșelătoare a faptelor istorice într-un set restrâns de propoziții abstracte referitoare la modul în care o clasă specială de indivizi imortalizează direcția istoriei umanității”. Concluziile lui Simonton indică „un set de generalizări de tip nomotetic”, un complex concentrat de factori socioeconomici, politici, educaționali etc., care au un impact critic asupra dezvoltării și actualizării potențialului creativ al tinerilor.
A doua orientare, inițiată și dezvoltată după anii ’80 de Teresa M. Amabile, profesor la Brandeis University, deschide perspectiva studiilor de microsociologie, centrate pe factorii contingenți ai actului de creație, pe impactul variabilelor aparținând unui context determinat asupra actualizării creației.
Experiența de viață semnificativă
Parafrazând una dintre teoremele lui E. Picard asupra creației, se poate aprecia că o nouă disciplină științifică nu se naște decât atunci când gradul de dezvoltare a cunoașterii o permite. Reciproca acestei teoreme, ne spune Picard, nu este adevărată. Condițiile fiind pregătite, o nouă disciplină sau teorie nu se naște obligatoriu.
Evaluarea contextului nașterii psihologiei sociale a creativității din perspectiva teoremei lui Picard relevă semnificația momentelor, relativ rare în istorie, ale întâlnirii favorabile dintre circumstanțele socioculturale și eul creator.
Reflectând mutațiile survenite la nivelul temei creației, apariția psihosociologiei creației valorifică simultan fenomenologia unei experiențe subiective.
Conceptualizarea componențială își are sursa, așa cum mărturisește Teresa Amabile, chiar în experiența educațională trăită. Canoane educaționale prea puțin sensibile la manifestările creative ale copiilor au îndepărtat-o de arta plastică, pictura, pentru care avea reale înclinații.
„M-am întrebat deseori ce s-a întâmplat cu creativitatea mea artistică. Interesul meu pentru această problemă a rămas ascuns, undeva în adâncul meu, pentru mulți ani. În tot acest timp am acumulat frustrare după frustrare. Am urmat chimia pentru că mi s-a părut cea mai dificilă, dar cursurile de fizică, chimie și matematică m-au lăsat rece. Pasiunea era aceea care-mi lipsea și am înțeles că nu o voi avea niciodată pentru chimie. Am descoperit această pasiune atunci când am studiat primul curs de psihologie și, în special, de psihologie a creației. Aceasta era o știință de care m-am simțit imediat atrasă, o incitantă știință despre oameni. Odată cu această experiență, mi-am regăsit adevăratul interes și pasiune.”
Întreaga activitate de cercetare și experimentare în domeniul creativității, realizată de Teresa Amabile, se va articula în jurul unor întrebări esențiale, născute din această experiență de viață: influențează mediul sociocultural imediat, în sensul facilitării sau inhibării, creativitatea persoanei? Care sunt factorii sociali care subminează creativitatea individuală? Care este rolul motivației intrinseci în creativitate? Care este relația dintre factorii socioculturali imediați și motivația intrinsecă? Care este relația dintre motivația intrinsecă și cea extrinsecă în creativitate?
Psihologia socială a creativității
În ciuda importanței clare a influențelor sociale și de mediu asupra creativității, remarca Teresa Amabile în 1983, o psihologie socială a creativității este abia în curs de constituire. Teoria și cercetarea s-au orientat aproape exclusiv spre studiul personalității creatoare.
Pornind de la această constatare, autoarea a încercat să elaboreze un nou cadru de conceptualizare a creativității, care include deprinderile specifice domeniului, deprinderile creative și motivația pentru activitate, înțelese ca set al componentelor necesare și suficiente ale creativității.
Acest cadru teoretic descrie modul în care capacitățile cognitive, trăsăturile de personalitate și factorii sociali ar putea contribui la emergența procesului de creație. Perspectiva componențială accentuează rolul factorilor sociali, a căror contribuție a fost negată, evidențiind în același timp faptul că psihologia socială a creativității poate conduce la o viziune comprehensivă asupra performanței creative.
Un inventar bibliografic referitor la studiile dedicate impactului mediului sociocultural asupra creativității, realizat de Rothenberg și Greenberg în 1976, acoperind perioada 1566-1974, indică doar un număr de 138 de articole și titluri pe această temă. După 1975, demersurile istoriometrice realizate de D. K. Simonton au acoperit aspectele macrosociologice, dar studiile experimentale asupra situației creative au fost extrem de rare.
Psihologia socială a creativității a întârziat să se dezvolte, consideră autoarea, deoarece investigația empirică asupra creativității s-a orientat multă vreme asupra diferențelor dintre persoana creativă și cea necreativă. În consecință, importante domenii de cercetare, cum ar fi circumstanțele externe ale actului de creație, rolul relațiilor interpersonale, rolul învățării etc., au fost aproape complet neglijate.
Corectând această viziune unilaterală, Teresa Amabile consideră că tema creației poate fi cel mai bine conceptualizată nu ca trăsătură de personalitate sau ca aptitudine, ci ca un comportament ce rezultă dintr-o constelație particulară de caracteristici personale, abilități cognitive și trăsături ale contextului social. „Acest comportament poate fi integral explicat prin intermediul unui model care surprinde și corelează aceste trei seturi de factori.”
Nucleul original în jurul căruia se articulează modelul componențial este reprezentat de principiul motivației intrinseci. „Oamenii sunt mai creativi atunci când sunt motivați în primul rând de interes, plăcere, satisfacție, de caracterul incitant al muncii, decât atunci când acționează sub impulsul presiunii externe”, afirmă Teresa M. Amabile.
În condițiile unui nivel comparabil al creativității și al deprinderilor specifice unui anumit domeniu, persoana motivată intrinsec va desfășura o activitate mai creativă decât cea motivată extrinsec. Când motivația intrinsecă și cea extrinsecă, pentru aceeași activitate, coexistă, performanța creativă a individului pentru respectiva activitate este maximă.
În acord cu teoria și modelul componențial propuse de autoare, mecanismul prin care motivația intrinsecă sau extrinsecă afectează performanța creativă poate fi atât cognitiv, cât și afectiv. Indivizii motivați intrinsec vor fi adânc implicați în activitate, deoarece sunt liberi de preocupări exterioare, irelevante pentru activitate.
Ei se vor identifica cu tema, deoarece sunt liberi să-și asume riscul de a explora noi direcții cognitive, de a se angaja în comportamente exploratorii care pot să nu aibă relevanță directă pentru temă. Astfel de experiențe dezvoltă trăiri afective pozitive.
Persoanele motivate extrinsec, evidențiază experimentele realizate de Teresa M. Amabile, preocupate de atingerea unor scopuri exterioare, nu vor fi la fel de profund identificate cu tema, simțindu-se mai puțin libere să-și asume riscul și să experimenteze direcții cognitive care nu conduc direct la soluția căutată.
În consecință, în comparație cu cei motivați intrinsec, persoanele care acționează pe baza motivației extrinseci vor experimenta afecte mai puțin pozitive pentru activitatea lor. Concluzia autoarei evidențiază faptul că, în măsura în care circumstanțele sociale contingente, precum aprecierea, competiția, supravegherea, recompensa etc., conduc la motivarea extrinsecă a activității, efectele asupra creativității vor fi inhibitive.
Acțiunea factorilor contingenți nu determină însă în mod automat o astfel de „relație hidraulică” între motivația intrinsecă și cea extrinsecă. În anumite situații și pentru anumite persoane, între cele două tipuri de motivație se poate stabili o „relație aditivă”. Pe fondul conservării motivației intrinseci, creativitatea poate fi favorizată de acțiunea motivatoare a unor factori externi.
„De exemplu, cercetătorii J. W. Watson și F. H. Crick au resimțit foarte puternic efectele competiției pentru descoperirea ADN-ului. Totuși, în momentele care au precedat marea descoperire, erau atât de adânc identificați cu munca lor de cercetare încât uitaseră nu numai de competitorii lor și de premiile pentru învingători, dar și de propriile lor trebuințe”, arată Teresa M. Amabile.
Conceptualizarea componențială realizează cadrul general al înțelegerii și descrierii procesului creativ, precum și al factorilor care îl pot influența. Poate cea mai importantă trăsătură a acestui model rezidă în integrarea variabilelor mediului sociocultural contingent, precum și în evidențierea interacțiunii lor cu sistemul motivațional în producerea răspunsului creativ.
Astfel de variabile au fost neglijate de cercetarea tradițională asupra creativității, deși integrarea lor ar fi putut aduce o creștere a cunoașterii asupra uneia dintre cele mai fascinante manifestări ale omului: creativitatea.