Creativitatea și factorii creativității
Deşi semnalată ca prioritate a cercetării, problema impactului structurilor socioculturale asupra creaţiei a fost – aşa cum remarcă numeroşi autori – una dintre cele mai puţin abordate. Din raţiuni analitice sau experimentale, majoritatea studiilor au separat în mod artificial cele patru secvenţe ale creaţiei: persoană, proces, produs, mediu, transformîndu-le în teme izolate, fiecare avînd o unică identitate academică, dar uitîndu-se că doar prin unitate se poate ajunge la o perspectivă operaţională” (R. Helm, 1988).
Studiile desfăşurate în ultimul deceniu, centrate pe impactul mediului socio-cultural asupra creaţiei, sînt apreciate ca o reacţie şl necesară corecţie la orientarea aproape exclusivă a cercetării spre ecuaţia “celor 4 P” (Rhodes, 1961).
Caracterizată ca “psihologie socială a creativităţii”, noua perspectivă de abordare (D. K. Simonton, 1974, The Social-Psychology of Creativity”) sintetizează demersurile ce au ca scop surprinderea factorilor micro şi macrosociali, ale căror concentrare şi interacţiune favorizează productivitatea creatoare în diferite domenii (tehnice, artistice, ştiinţifice, politice etc. ).
Întrebările esenţiale în jurul cărora se articulează noul demers sînt semnificative pentru schimbarea perspectivei de abordare a fenomenologiei creaţiei: De ce personalităţile creatoare apar în anumite perioade istorice? Care sînt circumstanţele socio-economice şi cultural-educaţionale care afectează emergenţa producţiei creative? Cum poate fi redus decalajul dintre creativitatea potenţială şi cea actualizată?
Studiile de psihosociologie a creaţiei pornesc de la constatarea decalajului existent între creativitatea potenţială şi cea actualizată, de la faptul că “producţia creatoare tinde să se grupeze în anumite perioade ale istoriei culturii şi civilizaţiei, caracterizate ca «epoci de aur» (Golden Ages): Atena lui Pericle, Renaşterea etc. ” (S. Arieti, 1976). Tentativele de explicare a concentrării creaţiei în anumite momente istorice au orientat cercetarea psihosociologică în două mari direcţii complementare.
Prima continuă tradiţia studiilor de dinamică a culturilor Iniţiate de P. A. Sorokin, apreciind că pot fi descoperite invariantele trans-istorice şi transculturale ce permit explicaţia, controlul şi predicţia comportamentului creativ. Semnificative pentru această orientare sînt demersurile de tip istoriometric realizate de D. K. Simonton. Aşa cum remarcă autorul, ele sînt proiectate “să reducă multitudinea înşelătoare a faptelor istorice într-un set restrîns de propoziţii abstracte referitoare la modul în care o clasă specială de indivizi imortalizează direcţia istoriei umanităţii” (D. K. Simonton, 1984). Concluziile lui Simonton indică “un set de generalizări de tip nomotetic”, un complex concentrat de factori socio-economici, politici, educaţionali etc. care au un impact critic asupra dezvoltării şi actualizării potenţialului creativ al tinerilor.
A doua orientare, iniţiată şi dezvoltată după anii ’80 de Teresa M. Amabile (profesor la Brendies University), deschide perspectiva studiilor de microsociologie, centrate pe factorii con-tingenţi ai actului de creaţie, pe impactul variabilelor aparţinînd unui context determinat asupra actualizării creaţiei.
Experienţa de viaţă semnificativă
Parafrazînd una dintre teoremele lui E. Picard asupra creaţiei, se poate aprecia că o nouă disciplină ştiinţifică nu se naşte decît atunci cînd gradul de dezvoltare a cunoaşterii o permite. Reciproca acestei teoreme – ne spune Picard – nu este adevărată. Condiţiile fiind pregătite, o nouă disciplină, teorie etc, nu se nasc obligatoriu.
Evaluarea contextului naşterii psihologiei sociale a creativităţii din perspectiva teoremei lui Picard relevă semnificaţia momentelor – relativ rare în istorie, aşa cum remarcam mai sus, întîlnirii favorabile dintre circumstanţele socio-cul-turale şi eul creator.
Reflectînd mutaţiile survenite la nivelul temei creaţiei, apariţia psihosociologiei creaţiei valorifică simultan fenomenologia unei experienţe subiective.
Conceptualizarea componenţială îşi are sursa – aşa cum mărturiseşte Teresa Amabile -în chiar experienţa educaţională trăită. Canoane educaţionale prea puţin sensibile la manifestările creative ale copiilor au îndepărtat-o de arta plastică (pictură) pentru care avea reale înclinaţii. “M-am întrebat deseori ce s-a întîmplat cu creativitatea mea artistică.
Interesul meu pentru această problemă a rămas ascuns, undeva în adîncul meu, pentru mulţi ani. În tot acest timp am acumulat frustrare după frustrare. (… ) Am urmat chimia pentru că mi s-a părut cea mai dificilă, dar cursurile de fizică, chimie şi matematică m-au lăsat rece. Pasiunea era aceea care-mi lipsea şi am înţeles că nu o voi avea niciodată pentru chimie. Am descoperit această pasiune atunci cînd am studiat primul curs de psihologie
şi în special de psihologie a creaţiei. Aceasta era o ştiinţă de care m-am simţit imediat atrasă, o incitantă ştiinţă despre oameni. O dată cu această experienţă mi-am regăsit adevăratul interes şi pasiune. “
Întreaga activitate de cercetare şi experimentare în domeniul creativităţii, realizate de Teresa Amabile, se vor articula în jurul unor întrebări esenţiale, născute din această experienţă de viaţă: Influenţează mediul socio-cuitural imediat (în sensul facilitării sau inhibării) creativitatea persoanei? Care sînt factorii sociali care subminează creativitatea individuală? Care este rolul motivaţiei intrinseci în creativitate? Care este relaţia dintre factorii socio-culturali imediaţi şi motivaţia intrinsecă? Care este relaţia dintre motivaţia intrinsecă şi cea extrinsecă în creativitate?
Psihologia socială a creativităţii
În ciuda importanţei clare a influenţelor sociale şi de mediu asupra creativităţii – remarca Teresa Amabile în 1983 -, o psihologie socială a creativităţii este abia în curs de constituire. Teoria şi cercetarea s-au orientat aproape exclusiv spre studiul personalităţii creatoare. Pornind de la această constatare am încercat să elaborez un nou cadru de conceptualizare a creativităţii, care include deprinderile specifice domeniului, deprinderile creative şi motivaţia pentru activitate, înţelese ca set al componentelor necesare şi suficiente ale creativităţii. ” Acest cadru teoretic descrie modul în care capacităţile cognitive, trăsăturile de personalitate şi factorii sociali ar putea contribui la emergenţa procesului de creaţie. Perspectiva componenţială accentuează rolul factorilor sociali – a căror contribuţie a fost negată -, evidenţiind în acelaşi timp faptul că psihologia socială a creativităţii poate conduce la o viziune comprehensivă asupra performanţei creative.
Un inventar bibliografic referitor ia studiile dedicate impactului mediului socio-cultural asupra creativităţii, realizat de Rothenberg şi Greenberg în 1976, acoperind perioada 1566-1974, indică doar un număr de 138 de articole şi titluri pe această temă. După 1975 demersurile istoriometrice realizate de D. K. Simonton au acoperit aspectele macrosocio-logice, dar studiile experimentale asupra situaţiei creative au fost extrem de rare.
Psihologia socială a creativităţii a întîrziat să se dezvolte, consideră autoarea, deoarece investigaţia empirică asupra creativităţii s-a orientat multă vreme asupra diferenţelor dintre persoana creativă şi cea necreativă. In consecinţă, importante domenii de cercetare, cum ar fi circumstanţele externe ale actului de creaţie, rolul relaţiilor interpersonale, rolul învăţării etc, au fost aproape complet neglijate. Corectînd această viziune unilaterală, Teresa Amabile consideră că tema creaţiei poate fi cel mai bine conceptualizată nu ca trăsătură de personalitate sau ca aptitudine, ci ca un comportament ce rezultă dintr-o constelaţie particulară de caracteristici personale, abilităţi cognitive şi trăsături ale contextului social. “Acest comportament poate fi integral explicat prin intermediul unui model care surprinde şi corelează aceste trei seturi de factori”.
Nucleul original în jurul căruia se articulează modelul componenţial este reprezentat de principiul motivaţiei intrinseci. “Oamenii sînt mai creativi atunci cînd sînt motivaţi în primul rînd de interes, plăcere, satisfacţie, de caracterul incitant al muncii, decît atunci cînd acţionează sub impulsul presiunii externe (Teresa M. Amabile, 1992).
În condiţiile unui nivel comparabil al creativităţii şi deprinderilor specifice unui anumit domeniu, persoana motivată intrinsec va desfăşura o activitate mai creativă decît cea extrinsec motivată. Cînd motivaţia intrinsecă şi extrinsecă, pentru aceeaşi activitate, coexistă, performanţa creativă a individului pentru respectiva activitate este maximă (Teresa M., Amabile, 1983).
În acord cu teoria şi modelul componenţial propuse de autoare, mecanismul prin care motivaţia intrinsec/extrinsecă afectează performanţa creativă poate fi atît cognitiv, cît şi afectiv. Indivizii motivaţi intrinsec vor fi adînc implicaţi în activitate deoarece sînt liberi de preocupări exterioare, irelevante pentru activitate. Ei se vor identifica cu tema, deoarece sînt liberi să-şi asume riscul de a explora noi direcţii cognitive, de a se angaja în comportamente exploratorii care pot să nu aibă relevanţă directă pentru temă. Astfel de experienţe dezvoltă trăiri afective pozitive.
Persoanele extrinsec motivate – evidenţiază experimentele realizate de Teresa M. Amabile -, preocupate de atingerea unor scopuri exterioare, nu vor fi la fel de adînc identificate cu tema, simţindu-se mai puţin libere să-şi asume riscul, să experimenteze direcţii cognitive care nu conduc direct la soluţia căutată. În consecinţă, în comparaţie cu cel motivaţi intrinsec, persoanele care acţionează pe baza motivaţiei extrinseci vor experimenta afecte mai puţin pozitive pentru activitatea lor. Concluzia autoarei evidenţiază faptul că în măsura în care circumstanţelesociale contingente (aprecierea, competiţia, supravegherea, recompensa etc. ) conduc la motivarea extrinsecă a activităţii, efectele asupra creativităţii vor fi inhibitive (Teresa M. Amabile, 1990).
Acţiunea factorilor contingenţi nu determină însă în mod automat o astfel de “relaţie hidraulică” (T. Amabile, 1990) între motivaţia intrinsecă şi cea extrinsecă. în anumite situaţii şl pentru anumite persoane, între cele două tipuri
de motivaţie se poate stabili o “relaţie aditivă”. Pe fondul conservării motivaţiei intrinseci, creativitatea poate fi favorizată de acţiunea motivatoare a unor factori externi. “De exemplu, cercetătorii J. W. Watson şi F. H. Crick au resimţit foarte puternic efectele competiţiei pentru descoperirea ADN-ului. Totuşi, în momentele care au precedat marea descoperire, erau atît de adînc identificaţi cu munca lor de cercetare încît uitaseră nu numai de competitorii lor şi de premiile pentru învingători, dar şi de propriile lor trebuinţe “(Teresa M. Amabile).
Conceptualizarea componenţială realizează cadrul general al înţelegerii şi descrierii procesului creativ, al factorilor care îl pot influenţa. Poate cea mai importantă trăsătură a acestui model rezidă în integrarea variabilelor mediului sociocultural contingent, precum şl Interacţiunea lor cu sistemul motivaţional în producerea răspunsului creativ. Astfel de variabile au fost neglijate de cercetarea tradiţională asupra creativităţii, deşi Integrarea lor ar fi putut aduce o creştere a cunoaşterii asupra uneia dintre cele mai fascinante manifestări ale omului, reprezentată de creativitate.