Inteligența a făcut obiectul a numeroase definiții diferite în istoria psihologiei. Cele mai multe dintre ele evocă o capacitate generală de adaptare la situații noi prin intermediul unor proceduri cognitive. Studiul diferențelor individuale în dezvoltarea inteligenței a constituit unul dintre primele centre de interes în psihologie și nu a încetat să fie o temă de cercetare și de aplicații.
Lucrările realizate pe această temă au adoptat perspective succesive, dar nici cele mai recente dintre ele nu au condus la dispariția utilizării celor mai vechi.
Testele de inteligență
La începutul secolului, între 1905 și 1911, A. Binet a avut o contribuție majoră în acest domeniu. El își dăduse seama de caracterul subiectiv al diagnosticelor formulate de psihiatri în ceea ce privește nivelul de inteligență al subiecților lor, precum și de absența unor definiții obiective comune ale termenilor folosiți de aceștia pentru desemnarea gradelor de arierație.
Primele teste, în special cele ale lui J. McKeen Cattell și F. Galton, ofereau destule tehnici precise care făceau posibile observațiile cuantificabile, însă se refereau la procese elementare, precum senzația și motricitatea, care nu acopereau zona „proceselor superioare” ce constituie inteligența.
Cu ocazia unei probleme aplicate, selectarea unor copii incapabili să frecventeze sistemul de învățământ normal și care trebuiau orientați către un învățământ special, Binet a imaginat, împreună cu T. Simon, o tehnică nouă pentru măsurarea nivelului intelectual al copiilor.
Tehnica constă într-o serie de mici probleme concrete, asemănătoare în principiu celor pe care copilul le poate întâmpina în viața cotidiană, de la cele care pot fi rezolvate la 3 ani, precum indicarea nasului sau rostirea numelui de familie, până la cele care se adresează subiecților de 15 ani și peste, precum interpretarea unei gravuri sau înțelegerea unor cuvinte abstracte.
Regulile de evaluare a răspunsurilor sunt precise și lasă prea puțin loc subiectivității examinatorului. Probele sunt clasificate pe niveluri de vârstă, corespunzând vârstei la care copiii normali reușesc, de regulă, să le treacă.
Răspunsurile unui anumit copil, oricare ar fi vârsta sa reală, pot astfel să fie comparate cu cele pe care le dau copiii normali de o anumită vârstă. Această vârstă constituie vârsta mentală a copilului examinat, care poate, prin urmare, să prezinte în dezvoltarea sa intelectuală un anumit număr de luni sau de ani de avans ori de întârziere.
Mai târziu, coeficientul vârstei mentale va fi utilizat pentru vârsta reală. Exprimat în sutimi, el constituie coeficientul de inteligență. Scala lui Binet și Simon se află la originea a numeroase probe de același tip, tehnicile putând evolua în cursul timpului.
În Statele Unite, este vorba de scalele lui L. M. Terman, a căror normalizare și etalonare sunt mai precise decât erau cele ale scalelor lui Binet, și mai ales de scalele lui D. Wechsler, care definesc altfel IQ-ul și furnizează nu numai un IQ global, ci și un IQ verbal și un IQ al performanței, adică nonverbal.
Una dintre scalele lui Wechsler este aplicabilă adulților. În Franța, R. Zazzo, M. Gilly și M. Verba-Rad au elaborat o nouă scală metrică a inteligenței, N.E.M.I., mai apropiată de spiritul Binet-Simon. Scalele de dezvoltare aplicabile observării și examinării tuturor copiilor cu vârste mici au fost stabilite în Statele Unite, în special de A. Gessell, iar în Franța de O. Brunet și I. Lezine.
Analiza factorială
Toate aceste probe presupun o aplicare individuală. Alte probe, numite „hârtie și creion”, permit o aplicare colectivă, fiecare copil din clasă, de exemplu, răspunzând în caietul său la întrebări. Această evoluție tehnică a făcut posibilă adunarea unui număr foarte mare de răspunsuri și aplicarea metodelor statistice de analiză, care, la rândul lor, au contribuit la evoluția concepțiilor teoretice asupra inteligenței.
Psihologul britanic Ch. Spearman a studiat corelațiile dintre mai multe probe și a arătat că, în anumite condiții, aceste corelații puteau fi explicate apelând la o singură sursă de variații interindividuale, factorul g. Condiția era să nu fie introduse în baterie mai multe probe de același tip.
El a interpretat mai întâi acest factor ca fiind corespunzător inteligenței generale, propunând apoi alte interpretări, precum energia mentală sau neogeneza. Însă factorul acesta continuă să fie privit adesea ca o reprezentare a inteligenței generale.
În orice caz, Spearman a deschis calea către analiza factorială a inteligenței, care a stimulat și mai stimulează și astăzi numeroase cercetări.
Unele dintre ele se bazează pe probe analitice, referindu-se fiecare la câte o aptitudine precis definită: spațială, verbală, numerică, de memorie, de inducție etc.
În Statele Unite, L. L. Thurstone a arătat că, dacă este analizată o baterie care comportă mai multe probe diferite, adresându-se prin ipoteză aceleiași aptitudini, în unele cazuri ipoteza aceasta poate fi verificată: analiza scoate la iveală un factor comun probelor corespunzând aceleiași aptitudini și propriu acelor probe.
Au apărut însă corelații între aceste „aptitudini mentale primitive”. A trebuit, deci, să fie introdus în model un factor general „de ordinul al doilea”, pentru a reprezenta sursa variațiilor interindividuale responsabilă pentru aceste corelații.
În felul acesta era găsită, pe o altă cale, o reprezentare a inteligenței generale. În același timp, în Marea Britanie, folosind alte metode de analiză factorială, C. Burt obținea și el un model în arbore, numit „model ierarhic”, cu factori de grup și un factor general.
Reprezentarea aceasta „ierarhică” a inteligenței este astăzi adoptată de cele mai multe ori sub terminologii diferite. Este întâlnită mai ales în scalele Wechsler, care furnizează un IQ global, subdivizat într-un IQ verbal și un IQ al performanței.
Aportul lui Jean Piaget
Lucrările lui Piaget pe tema dezvoltării inteligenței nu s-au axat asupra diferențelor individuale. Existența lor s-a impus, cu toate acestea, și a condus la două tipuri de dezvoltări.
Pe de o parte, s-a trecut la normalizarea probelor piagetiene și a modalităților lor de interpretare, în vederea dispunerii de un instrument care să permită un diagnostic individual al stadiului de dezvoltare atins de un copil.
Astfel de lucrări au fost desfășurate la Geneva de B. Inhelder, V. Bang și M. Nassefat; în Canada, de M. Laurendeau și A. Pinard; în Franța, de F. Longeot; și de o echipă franco-elvețiană compusă din L. Rieben, A. de Ribaupierre și J. Lautrey.
Multe dintre ele au fost realizate pentru a asigura o altă dezvoltare: verificarea unor anumite aspecte ale teoriei inteligenței a lui Piaget, luând în considerare existența și organizarea diferențelor intra- și interindividuale.
S-a constatat că aplicarea unor probe diferite aceluiași copil poate conduce la diagnostice de stadiu diferite. Rezultatele acestor cercetări nu pot fi prezentate în detaliu aici. Ele pot fi rezumate spunând că progresul inteligenței s-ar părea că nu se derulează conform unui proces unic pentru toți copiii.
Unii progresează mai repede într-un anumit domeniu, alții în altul. Progresul inteligenței s-ar putea explica parțial prin interacțiunile dintre domeniile inegal dezvoltate. În aceasta constă una dintre contribuțiile pe care psihologia diferențială le-a adus psihologiei generale.