Inteligenţa a făcut obiectul a numeroase definiţii diferite în istoria psihologiei. Cele mai multe dintre ele evocă o capacitate generală de adaptare la situaţii noi prin intermediul unor proceduri cognitive. Studiul diferenţelor individuale in dezvoltarea inteligenţei a constituit unul dintre primele centre de interes în psihologie şi nu a încetat să fie o tema de cercetare şi de aplicaţii. Lucrările realizate pe această temă au adoptat perspective succesive, dar nici cele mai recente dintre ele nu au condus la dispariţii utilizării celor mai vechi.
Testele de inteligenţă
La începutul secolului (intre 1905 şi 1911), A. Binet a avut o contribuţie majora în acest domeniu. El îşi dăduse seama de caracterul subiectiv al diagnosticelor formulate de psihiatri în ceea ce priveşte nivelul de inteligenţă al subiecţilor lor, de absenţa unor definiţii obiective comune ale termenilor folosiţi de către aceştia pentru desemnarea gradelor de arieraţie. Primele teste, în special cele ale lui J. McKeen Cattell şi F. Galton ofereau destule tehnici precise care făceau posibile observaţiile cuantificabile, însă se refereau la procese elementare (senzaţie, motricitate) care nu acopereau zona „proceselor superioare” ce constituie inteligenţa.
Cu ocazia unei probleme aplicate, selectarea unor copii incapabili să frecventeze sistemul de învăţământ normal şi care trebuiau orientaţi către un învăţământ special, Binet a imaginat, împreună cu T. Simon, o tehnică nouă pentru măsurarea nivelului intelectual al copiilor. Ea constă într-o serie de mici probleme concrete, asemănătoare în principiu celor pe care copilul le poate întâmpina în viaţa cotidiană, de la cele care pot fi rezolvate la 3 ani (indicarea nasului, rostirea numelui de familie) la cele care se adresează subiecţilor de 15 ani şi peste (interpretarea unei gravuri, înţelegerea unor cuvinte abstracte).
Regulile de evaluare a răspunsurilor sunt precise şi lasă prea puţin loc subiectivităţii examinatorului. Probele sunt clasificate pe niveluri de vârstă corespunzând vârstei la care copiii normali reuşesc de regulă să le treacă. Răspunsurile unui anumit copil, oricare ar fi vârsta sa reală, pot astfel să fie comparate cu cele pe care le dau copiii normali de o anumită vârstă, iar vârsta aceasta constituie vârsta mentală a copilului examinat, care poate, prin urmare, să prezinte în dezvoltarea sa intelectuală un anumit număr de luni sau de ani de avans ori de întârziere. Mai târziu, coeficientul vârstei mentale va fi utilizat pentru vârsta reală. Exprimat în sutimi, el constituie coeficientul de inteligenţă. Scala lui Binet şi Simon se găseşte la originea a numeroase probe de acelaşi tip, tehnicile putând evolua în cursul timpului.
În Statele Unite, este vorba de scalele lui L. M. Terman, a căror normalizare şi etalonare sunt mai precise decât erau cele ale scalelor lui Binet, şi mai ales scalele lui D. Wechsler, care definesc altfel I. Q. -ul şi furnizează nu numai un I. Q. global, ci şi un I. Q. verbal şi un I. Q. al performanţei (adică nonverbal).
Una dintre scalele lui Wechsler este aplicabilă adulţilor. În Franţa, R. Zazzo, M. Gilly şi M. Verba-Rad au elaborat o nouă scală metrică a inteligenţei (N. E. M. I. ) mai aproape de spiritul Bi-net-Simon. Scalele de dezvoltare aplicabile observării şi examinării tuturor copiilor cu vârste mici au fost stabilite în Statele Unite în special de către A. Gessell, iar în Franţa de către O. Brunet şi I. Lezine.
Analiza factorială
Toate aceste probe presupun o aplicare individuală. Alte probe, numite „hârtie şi creion”, permit o aplicare colectivă, fiecare copil din clasă, de exemplu, răspunzând în caietul său de întrebări. Evoluţia aceasta tehnică a făcut posibilă adunarea unui număr foarte mare de răspunsuri şi aplicarea, prin urmare, a metodelor statistice de analiză, care, la rândul lor, au contribuit la evoluţia con-cepţiilor teoretice asupra inteligenţei.
Psihologul britanic Ch. Spearman a studiat corelaţiile dintre mai multe probe şi a arătat că în anumite condiţii (a nu fi introduse în baterie mai multe probe de acelaşi tip) aceste corelaţii puteau fi explicate apelând la o singură sursă de variaţii interindividuale, factorul g. El a interpretat mai întâi acest factor corespunzând inteligenţei generale, propunând apoi alte interpretări (energie mentală, neogeneză). Insă factorul acesta continuă să fie privit adesea ca o reprezentare a inteligenţei generale. În orice caz, Spearman a deschis calea către analiza factorială a inteligenţei, care a stimulat şi mai stimulează şi astăzi numeroase cercetări.
Unele dintre ele se bazează pe probe analitice, referindu-se fiecare la câte o aptitudine precis definită: spaţială, verbală, numerică, de memorie, de inducţie etc. În Statele Unite, L. L Thurstone a arătat că, dacă este analizată o baterie care comportă mai multe probe diferite adresându-se prin ipoteză aceleiaşi aptitudini, în unele cazuri ipoteza aceasta poate fi verificată: analiza scoate la iveală un factor comun probelor corespunzând aceleiaşi aptitudini şi propriu acelor probe. Au apărut însă corelaţii între aceste „aptitudini mentale primitive”.
A trebuit deci să fie introdus în model un factor general „de ordinul al doilea” pentru a reprezenta sursa variaţiilor interindividuale responsabilă pentru aceste corelaţii. În felul acesta, era găsită, pe o altă cale, o reprezentare a inteligenţei generale. În acelaşi timp, în Marea Britanie, folosind alte metode de analiză factorială, C. Burt obţinea şi el un model în arbore, numit „model ierarhic”, cu factori de grup şi un factor general. Reprezentarea aceasta „ierarhică” a inteligenţei este astăzi adoptată de cele mai multe ori sub terminologii diferite. Este întâlnită mai ales în scalele Wechsler care furnizează un IQ. global, subdivizându-se într-un IQ verbal şi un IQ al performanţei.
Aportul lui Jean Piaget
Lucrările lui Piaget pe tema dezvoltării inteligenţei nu s-au axat asupra diferenţelor individuale. Existenţa lor s-a impus cu toate acestea şi a condus la două tipuri de dezvoltări. Pe de o parte, s-a trecut la normalizarea probelor piagetiene şi a modalităţilor lor de interpretare, în vederea dispunerii de un instrument care să permită un diagnostic individual al stadiului de dezvoltare atins de un copil.
Astfel de lucrări au fost desfăşurate la Geneva de B. Inhelder, V. Bang şi M. Nassefat; în Canada, de M. Lau-rendeau şi A. Pinard; în Franţa, de F. Longeot; şi de o echipă franco-elveţiană compusă din L. Rieben, A. de Ri-baupierre şi J. Lautrey. Multe dintre ele au fost realizate pentru a asigura o altă dezvoltare: verificarea unor anumite aspecte ale teoriei inteligenţei a lui Piaget, luând în considerare existenţa şi organizarea diferenţelor intra- şi interindividuale.
S-a constatat că aplicarea unor probe diferite aceluiaşi copil poate conduce la diagnostice de stadiu diferite. Rezultatele acestor cercetări nu pot fi prezentate în detaliu aici. Ele pot fi rezumate spunând că progresul inteligenţei s-ar părea că nu se derulează conform unui proces unic pentru toţi copiii. Unii progresează mai repede într-un anumit domeniu, alţii în altul. Progresul inteligenţei s-ar putea explica parţial prin interacţiunile între domeniile inegal dezvoltate. În aceasta constă una dintre contribuţiile pe care psihologia diferenţială le-a adus psihologiei generale.