Intimitatea erotică presupune, în condiții naturale, o atracție erotică. Care sunt stimulii implicați în acest proces? Participarea diferitelor organe de simț este inegală la specii diferite și, în specia umană, la indivizi diferiți.
Stimulii vizuali sunt importanți pentru recunoașterea, după formă și mișcare, a exemplarelor care aparțin speciei. Dar, în afara notelor de recunoaștere, care atestă familiarizarea posibilă cu organismul străin, există, aduși de văz, „stimuli-cheie”, cu rol propriu-zis excitant, care declanșează scheme de comportament înnăscute, instinctuale.
Pentru masculul-om, „stimulii-cheie” care semnalează prezența unei femele-om sunt elementele somatice numite popular excitante, cum sunt sânii, linia șoldurilor și coapsele.
Ochiul este un receptor „de distanță”. Dintre receptorii „de aproape”, o mare însemnătate revine celor olfactivi. Mirosul este un simț chimic, foarte fin la multe animale macrosmatice, cum sunt câinele și pisica.
Oamenii sunt animale microsmatice la care, pentru orientare, un rol major îl au distanțo-receptorii, ca văzul și auzul. Porțiunea din creier legată de miros, rinencefalul, este subordonată funcțional zonelor mai „recente” din scoarța cerebrală, neocortexul, dar pare semnificativ faptul că rinencefalul este intim conectat cu viața afectivă și cu cea a organelor interne.
În realitate, și pentru om mirosul este un simț major, dacă nu de orientare, oricum de apreciere și de intensificare sau inhibare a unor comportamente. Și noi putem recunoaște o anumită persoană după urmele sale odorante. Și noi acceptăm sau refuzăm apropierea cuiva pe baza acestui criteriu. Măsurile de igienă corporală sunt puternic sprijinite de tendința la confort olfactiv.
Fiziologia comparată ne arată că, la unele insecte, semnalele odorante sunt folosite în semnalizarea la distanță a prezenței individului apt pentru procreație și că, la unele mamifere, ele joacă rolul esențial în marcarea teritoriului, dar și în atracția erotică. Astfel de mesageri chimici, analogi hormonilor, au fost numiți feromoni.
Auzul poate interveni și el în generarea unei atracții către altul. Nu mă refer aici la ceea ce se vehiculează prin cuvinte, ci la aspecte de intonație, timbru, muzicalitate, adică vocea plăcută sau neplăcută, pe scurt, aspecte care pot caracteriza un individ și care ne permit să-l recunoaștem.
Trebuie să subliniez că stimulii la care m-am referit aici alcătuiesc structuri dinamice. Nu frumusețea „de statuie” este atractivă, ci corpul viu în mișcările sale, în gestualitatea și în mimica sa. De fapt, deosebim frumuseți „statice”, despre care vorbea Baudelaire în cunoscutul său sonet, și frumuseți „dinamice”, al căror farmec există în și prin mișcare.
În orice caz, mișcările individului de gen opus au o certă valoare de stimul erotic, cum o arată exhibările de „paradă” de la păsări: păun, curcan, cocoș de munte.
Oamenii care se plac se și înțeleg din ochi
Acest consimțământ mut îi face să suprime distanța spațială dintre ei, ajungând unul lângă altul, oferindu-se fiecare câmpului biologic al celuilalt. Intră acum în joc și senzațiile obținute prin contactul direct, de exemplu prin strângerea de mână sau prin îmbrățișare.
Scriitorul german H. Hesse notează despre dragoste că ea nu are nevoie de cuvinte, că cei care se plac își vorbesc cu ochii, cu un sunet anume al glasului învăluit și cu încă ceva, cu o mireasmă poate, o radiație imperceptibilă, gingașă a pielii, după care femeile și bărbații sunt în stare să recunoască într-o clipă dacă se doresc unul pe altul.
Pielea este un organ de simț complex, având receptori pentru atingere, temperatură, durere și mișcare, ca și un organ de expresie, mimica feței ținând de mușchii pieloși. Însemnătatea pielii în activitatea intimă umană pare să nu fie străină de nuditatea naturală a omului, deși se poate discuta care este cauza și care este efectul.
De obicei, se spune că în apropierea intim-erotică un rol prim îl are mângâierea. Această frecare ritmică a pielii, cum o definea simplist medicul elvețian Fritz Kahn, nu-și datorează efectele sale frecării, ci atingerii și apăsării, iar ritmicitatea ar aminti, după unii cercetători, de linsul matern, atât de răspândit la mamifere.
În realitate, mângâierea este mai curând un act expresiv al celui care mângâie decât o excitare mecanică a unor zone reflexogene. Mângâierea este un contact blând, care asigură partenerul de bunăvoință, promițându-i că va fi evitată brutalitatea.
Unele zone din învelișul cutanat sunt deosebit de sensibile la atingere și la mângâiere, putând fi punctul de plecare al creșterii tensiunii erotice; de aceea au fost numite zone erogene: ceafa, unele zone ale gâtului, regiunea perimamelonară a sânilor, regiunile axiale și fesiere, fața internă a coapselor, urechile, fruntea, buzele etc.
Intrarea unui individ în câmpul celuilalt, ca rezultat al unei atracții, poate să genereze o stare de bine, de calm, de încântare, de familiaritate și de căldură sufletească, premisă a unui dialog verbal sau ideativ.
În viața socială concretă, diferitele faze pot fi mult depărtate în timp. Comportamentul este fragmentat, unele faze sunt repetate și jucate de nenumărate ori înainte de a se trece la etapa următoare, care uneori nici nu este realizată. Atracția erotică se poate stabili și consolida în săptămâni sau luni.
Alăturarea trupească a celor care simt o atracție erotică reciprocă generează o stare specifică de tensiune neuropsihică, cu repercusiuni vasomotorii. Mângâierile, sărutul și îmbrățișările ridică această tensiune; este starea de excitație propriu-zisă, care poate fi analogă cu beția.
Dacă apropierea urmează unei dorințe puternice, fiecare porțiune din suprafața corpului devine o puternică zonă erogenă, a cărei atingere amplifică tensiunea.