Se afirmă că prima clonă umană există. Se pare că omul nu-și mai poate refuza nimic din ceea ce este tehnic posibil. Mai spectaculos chiar decât evenimentul în sine mi se pare însă ecoul modest pe care l-a avut: cam o jumătate de zi pe prima pagină a ziarelor.
Ce să însemne asta? Primul răspuns care îmi vine în minte este că, pentru foarte mulți dintre contemporanii noștri, clonarea umană nu reprezintă decât o sincronizare a biologiei cu psihologia socială. Înainte de a exista primul copil cu un singur părinte biologic, au existat milioane de copii cu un singur părinte psihologic.
A fi părinte singur este o experiență dificilă. Este greu să fii și mamă, și tată. Nu pentru că ar exista niște roluri fixe. Diferențele de rol social se estompează în lumea de azi și mi se pare firesc să se întâmple astfel.
Ci pentru că doi părinți pot fi un exemplu despre cum este posibilă comunicarea și armonizarea între oameni care afișează palete cu nuanțe diferite în gama valorilor, emoțiilor și comportamentelor.
Așa cum schimbul de cromozomi a fost un mijloc de diversificare biologică a speciei umane, și experiența metisajului psihologic în familie a creat ființe umane mai complexe și mai flexibile.
Înainte să se nască un copil ar fi bine să se nască un cuplu
Sunt, cu siguranță, mai mulți părinți singuri decât cei pe care îi indică statisticile. Uneori, părinții intră în competiție pentru a transmite copiilor doar propriile valori, cu transformarea partenerului într-un auxiliar mut.
Alteori, în familie există o împărțire sexistă: fetele să fie educate asemenea mamei, iar băieții să calce pe urmele tatălui. În alte situații, unul dintre părinți este absent din viața copilului, pentru că are alte priorități.
A fi părinte singur antrenează sentimente de vină, inadecvare și eșec. Unii le acceptă cu resemnare. Alții le depășesc și astfel se depășesc. Dar nu puțini aleg o altă „soluție”: negarea acestor trăiri și promovarea unei ideologii a libertății de a alege de la bun început să fie părinți singuri.
În acest din urmă caz, clonarea umană ar rezolva multe inconveniente ale metodei „fă-mi un copil și dispari”. Iată de ce, în ciuda protestelor fără ecou ale comitetelor de etică, metoda clonării se va extinde.
Până când? Până când specia umană se va transforma într-o specie asexuată, de „zmei care se înmulțesc prin înmugurire”, sau până când vom regăsi plăcerea reproducerii, adică a recombinării psihologice sexuate.
Dar să revenim la cei care sunt în rolul de părinți singuri fără s-o fi cerut și care încearcă onest să fie „și mamă, și tată”. Cum ar putea reuși, totuși?
Cred că ar trebui să încerce să-l contureze pe celălalt ca absență; să se comporte ca și cum ar spune: „Ceea ce îți ofer e un puzzle din care lipsesc piese; forma lor o ai, culorile rămâne să le găsești în altă parte”.
Este atât de greu să păstrezi locul la masă al celui care te-a rănit sau te-a părăsit. Dar care este alternativa? Să te copiezi? Doar pentru ca istoria să se repete?
Înainte să se nască un copil ar fi bine să se nască un cuplu. Faptul că de multe ori nu se întâmplă așa este o problemă. Dar soluția nu este clonarea, biologică sau psihologică.