Pornind de la etimologia cuvântului, artroscopia reprezintă o modalitate de examinare a interiorului unei cavități articulare, cum ar fi genunchiul, umărul, cotul, glezna etc., cu ajutorul unui instrument special numit artroscop.
Acesta este alcătuit dintr-un sistem optic, o sursă de lumină, un cablu optic și o cameră video, întreaga operație fiind urmărită atât de chirurg, cât și de pacient, dacă este vorba despre rahianestezie, pe un monitor.
Intervenția chirurgicală se realizează prin două mici incizii, de aproximativ 0,5 cm, făcute de o parte și de alta a genunchiului, prin care se introduce câte un tub pentru sursa optică și, respectiv, pentru instrumentele necesare: pense, foarfeci, aparate motorizate.
Prin urmare, artroscopia nu este similară cu laserul, cu care se confundă adesea, dar acesta poate fi folosit ca instrument chirurgical în timpul unei astfel de intervenții.
Progresul tehnicii artroscopice în lume
Artroscopia a început și s-a dezvoltat în Japonia, unde un grup de ortopezi a imaginat tehnica și a creat instrumentele necesare. Istoria începe în 1918, cu studiul lui Takagi, care a încercat să exploreze genunchiul unui cadavru cu ajutorul cistoscopului, aparat cu care se vizualizează vezica urinară.
Perseverând, în 1920, a pus la punct un instrument special pe care l-a numit „artroscop”, cu ajutorul căruia a reușit să exploreze o cavitate articulară. Watanabe, 1921-1994, elev al lui Takagi, este de fapt responsabil de progresul tehnicii artroscopice prin realizarea unui aparat produs în serie, ce poseda calități esențiale de luminozitate și vizibilitate, care a permis explorarea intraarticulară precisă și eficientă.
La începutul anilor ’70 apar în Occident primele publicații în care diferiți specialiști își prezentau rezultatele obținute prin această tehnică. La acel moment, artroscopia era un mijloc de explorare articulară; posibilitatea de realizare a unor acte chirurgicale abia începea să se contureze.
La noi, chirurgia artroscopică a fost introdusă la începutul anilor ’90
Prima meniscectomie parțială prin artroscopie a fost realizată de Watanabe în 1962. Genunchiul a fost prima articulație explorată și cea mai studiată. Explorarea artroscopică a umărului permite îmbunătățirea cunoștințelor clinice prin comparare anatomo-clinică și favorizează aplicarea tehnicilor chirurgicale în artroscopie, precum și dezvoltarea de instrumente specifice.
La noi în țară, chirurgia artroscopică a fost introdusă la începutul anilor ’90 de către dr. Doru Filipescu, care a reușit să perfecționeze metoda și să formeze câteva generații de specialiști în domeniu, împreună cu colegii de la Spitalele Foișor și Municipal.
Într-un sfert de secol, trecând de la un banal cistoscop la modelul de artroscop de calibru variabil, a fost posibilă explorarea tuturor cavităților articulare. Fibrele optice au înlocuit becul. Vizionarea directă a fost înlocuită de camere miniaturale care transmit imaginea pe un ecran.
Creativitatea inginerilor, stimulată de cerințele chirurgilor, a antrenat producerea de instrumente specifice din ce în ce mai performante, deschizând calea unei chirurgii de excizie, reparatorie și reconstructivă.
Artroscopia trebuie să completeze, nu să înlocuiască evaluarea clinică
Genunchiul este articulația în care artroscopia a avut primele și cele mai importante aplicații diagnostice și terapeutice. Astfel, a putut fi posibilă meniscectomia parțială, sutura de menisc sau reconstrucția ligamentelor încrucișate.
Artroscopia a permis verificarea eficacității examenului clinic, testelor de laborator, radiografiilor, artrografiilor, precum și a altor instrumente de diagnostic folosite în patologia genunchiului.
Artroscopia trebuie privită ca o metodă complementară de diagnostic, alături de o anamneză amănunțită, un examen fizic complet sau o radiografie, și completează, nu înlocuiește, evaluarea clinică. Artroscopia poate fi efectuată fie în scop diagnostic, fie în scop terapeutic pentru diferite afecțiuni traumatologice și ortopedice.
Prin această metodă, actul chirurgical este mai precis, întreaga articulație este explorată, leziunile sunt apreciate corespunzător, iar gestul chirurgical se desfășoară în întregime sub control vizual. Recuperarea postoperatorie este mai rapidă, iar complicațiile sunt reduse.
Costul socio-economic este diminuat prin spitalizarea de scurtă durată și reluarea precoce a activităților cotidiene specifice fiecărui individ.
Principiul explorării sub control endoscopic a câștigat teren și în alte domenii. De la apariția cistoscopului, care a permis explorarea vezicii urinare, s-a trecut la explorarea de organe și zone anatomice prin abord transcutanat, apoi la realizarea de acte chirurgicale din ce în ce mai sofisticate.