Referindu-se la dictatorii vechi și noi, un cunoscut om politic a spus, printre altele, că, dacă Napoleon a reușit să zguduie întreaga Europă și să facă să tremure o lume întreagă în fața lui, totul se datora faptului că genialul corsican, așa cum a dovedit de curând psihologia, era stăpânit de un complex de inferioritate.
Complexul de inferioritate este dorința cuiva de a-și da singur importanță. Ca să explicăm mai ușor această frază, vom spune că oamenii care au un complex de inferioritate se împart în două clase: visători și brutali.
S-ar părea, la prima vedere, că cele două naturi atât de diferite, cum sunt visătorii și brutalii, nu ar putea sta la un loc. Complexul de inferioritate se naște însă din neputința individului de a se adapta situațiilor obișnuite ale vieții. Fiecare om care suferă de această inadaptabilitate își caută instinctiv o compensație.
Uneori, complexul de inferioritate se manifestă printr-o lipsă totală de inițiativă, voința fiind aproape paralizată, iar individul este silit să ducă o viață automată, de robot. În acest caz, își compensează existența delectându-se cu visuri. Visarea cu ochii deschiși nu este anormală în copilărie și adolescență, când între ceea ce își dorește un individ și ceea ce poate el efectiv să realizeze este o distanță enormă. La vârsta maturității, ele se dovedesc însă complexe de inferioritate, o nesatisfacere a dorințelor ascunse ale individului.
Complexe de inferioritate și superioritate
Brutalitatea este o altă supapă de salvare prin care cineva caută să își dea singur importanță. În acest caz, individul se ridică în ochii săi, căutând să îi convingă pe cei din jur că el este „cineva”. Preferința pentru haina excentrică, croielile curioase sau culorile țipătoare este un simptom al complexului de inferioritate. Mania de a-și face reclamă este un alt simptom.
Desigur că veți dori să aflați acum caracteristicile complexului de superioritate, care ar trebui să fie antipodul complexului de inferioritate. Ei bine, el nu există sub această formă. Complexul de superioritate, ne asigură psihologii moderni, apare atunci când un individ adoptă o metodă prin care vrea să-și acopere inferioritatea.
De pildă, multimilionarul incult care lasă zeci de milioane instituțiilor științifice sau șeful de întreprindere care nu tolerează nicio greșeală funcționarilor săi, deoarece în tinerețe a fost terorizat, la rândul său, de părinți, de profesori sau de patronul său. Complexul de superioritate al acestora stă în străduințele pe care și le dau spre a-și acoperi inferioritățile.
Nevoile umane sunt complexe
Există în om nevoia de a simți prietenia, de a simți dragostea unei persoane sau a unei familii. Există însă și alte nevoi mai complexe. Una dintre cele mai puternice este nevoia de a se ridica în ochii proprii, de a-și da importanță dominându-i pe alții.
Ca și foamea, cu mai multă putere încă, aceste nevoi vin din adâncul individului și îi cer să se manifeste într-un anumit fel. Revolte ascunse împotriva diferitelor amănunte ridicole ale vieții zac în fiecare om, gata să năvălească afară. Punând în libertate aceste revolte, descărcându-ne, căpătăm o satisfacție, ne vărsăm necazul, cum spune românul.
Nefericirea este că nu putem face acest lucru întotdeauna. Civilizația, prin obiceiurile, convențiile și morala ei, ne împiedică. Societatea civilizată conduce un om, dar, în același timp, îi stânjenește mișcările.
Rezultatul este că omul, neputându-și exprima și duce la îndeplinire dorințele ascunse, le dă frâu liber într-o formă modificată. Sublimarea este metoda automată prin care un instinct sau o dorință nesatisfăcută este împinsă pe o altă linie, la capătul căreia apare sub o altă înfățișare.
Educația este, în esență, un proces de sublimare. Dar ea nu izbutește să anuleze toate impulsurile ce răbufnesc din noi. Să luăm exemplul omului primitiv, care își arăta superioritatea prin lupta fizică. Astăzi, omului modern legile și civilizația i-au interzis lupta fizică, dar i-au lăsat posibilitatea de a-și combate inamicii în politică, în afaceri, în știință sau pur și simplu colecționând timbre poștale.
Se spune că răposatul rege George al Angliei își petrecea aproape tot timpul liber printre colecțiile sale de timbre. Explicația acestei pasiuni este simplă: dacă regele George ar fi trăit cu 500 de ani înainte, ar fi fost preocupat tot timpul de războaie, așa cum făceau regii Franței sau Scoției.
Flacăra geniului la Napoleon
Dacă dăm ascultare psihanalizei, poezia, pictura, muzica, sculptura, toate artele și toate desfătările intelectuale sunt forme sublimate ale instinctului sexual. Instinctul acesta este mai strâns decât oricare altul de chingile moralei noastre. Pentru că nu se poate exprima liber, el s-a sublimat și se exprimă sub formă de literatură și artă.
Din punctul de vedere al societății, al legilor pe care trebuie să le respectăm atunci când trăim în comun, aceste sublimări sunt neapărat necesare. Când ele merg însă prea departe, atunci când instinctul este prea puternic spre a putea fi sublimat, iar cenzura societății prea aspră, fenomenul ia numele de represiune. În această stare trebuie să intervină medicul psihiatru ca să elibereze persoana de complexul său.
Să presupunem, de pildă, că cineva suferă de un complex rezultat din impulsul sexual. Această suferință se poate manifesta pe o mulțime de căi, dar, în același timp, complexul poate transforma pacientul într-o epavă. Tratamentul constă, în acest caz, în sublimarea acestui complex rezultat din represiunea instinctului sexual într-o activitate oarecare: artă, afaceri, politică, adică orice poate da o satisfacție individului.
Bineînțeles că, pentru obținerea acestei sublimări, este nevoie de o foarte mare pricepere în cunoașterea sufletului omenesc. Aici începe mult discutata știință a psihanalizei.
Am făcut această „excursie” pe tărâmul din ce în ce mai puțin misterios al sufletului omenesc, pornind de la complexul de inferioritate al lui Napoleon. Într-adevăr, psihanaliza găsește că toată activitatea de războinic, om politic și organizator a lui Napoleon se explică prin complexul de inferioritate.
Cel care avea să devină într-o zi stăpânul Europei nu a fost înzestrat de natură cu nicio însușire fizică remarcabilă. De aceea, corsicanul a suferit de tânăr pentru urâțenia sa și pentru statura sa mică, a fost cicălit de părinți, de profesori și astfel s-a născut complexul de inferioritate. „Voi arăta oamenilor cine sunt eu!”, și-a spus Napoleon în interiorul său. Pentru a fi satisfăcut, a forțat evenimentele, a riscat tot, nu a avut nicio clipă de liniște până când nu s-a ridicat în propriii săi ochi, dominându-i pe ceilalți.
Necăjit în tinerețe de urâțenia sa, nefericit în dragoste la maturitate, Napoleon verifică perfect legea compensării. Dar, în același timp, constituie un exemplu de ce poate realiza un om stăpânit de un complex de inferioritate atunci când în el arde și flacăra geniului.