Filosoful german Keyserling, editorul unei cărți a căsătoriei, vedea în căsătorie un „câmp eliptic de forțe”. De ce eliptic? Pentru că elipsa este o curbă geometrică închisă care are două focare, în timp ce cercul are un singur centru.
De ce câmp de forțe? Pentru că o căsătorie reușită necesită polarizarea soț-soție cu păstrarea individualității fiecăruia, situație aptă să genereze o tensiune interpersonală creatoare.
Esențială este conștiința faptului că, în acest fel, se creează o nouă unitate, o nouă stare supraindividuală, o comuniune în cadrul căreia ceea ce este personal, economic-financiar sau sexual dobândește noi semnificații.
Acceptarea responsabilității are o semnificație simbolică și înseamnă acceptarea vieții ca responsabilitate, cu toate riscurile ei. Un astfel de câmp de forțe nu poate fi realizat dacă partenerii tind să-și contopească și să-și identifice eurile, dacă nu sunt egali din punctul de vedere al dezvoltării personalității, al drepturilor și al datoriilor.
Căsătoria reușită trebuie să fie o realitate dinamică, în care partenerii să evolueze, și „autoconsistentă”, adică să se justifice prin ea însăși, ca legătură între două persoane, și nu prin motive străine.
Filosofia căsătoriei
Motivele de a contracta o căsătorie sunt numeroase. Criticul profund al societății burgheze de la începutul secolului al XIX-lea, Honoré de Balzac, în a sa Filosofie a căsătoriei, a enumerat mai multe motive curente decât sunt litere în alfabet. Unul dintre ele este amorul.
Principalele motive ar putea fi clasificate în simpatie mutuală, dorința de a avea copii și ajutor reciproc în fața greutăților vieții. Acest ajutor poate fi material sau psihologic: sprijin sufletesc, abolirea sentimentului de singurătate, de izolare, de „viață fără sens” etc.
Un argument pentru rolul pozitiv pe care îl are viața conjugală, statistic vorbind, îl reprezintă constatarea că persoanele căsătorite sunt, în general, mai sănătoase și trăiesc mai mulți ani.
Întemeierea căsătoriei pe dragoste sexuală, în înțelesul de azi al acestui cuvânt, este una dintre eventualitățile care a dobândit prestigiu în cultura europeană a ultimelor secole.
După unii autori clasici, precum F. Engels și Ch. Seignobos, dragostea sentimentală este un produs al Evului Mediu, al epocii trubadurilor.
La jumătatea secolului trecut, Denis de Rougemont a reanalizat problema în legătură cu temeiurile tradiționale și cu eficacitatea căsătoriei și a căutat să arate că schema după care o căsătorie ideală trebuie să fie prelungirea și împlinirea unei iubiri erotice nu corespunde cercetărilor sociologice, istorice și etnografice.
Majoritatea oamenilor practică o căsătorie respectată și respectabilă în afara dragostei și, mai ales, în afara dragostei-pasiune.
Pregătire spirituală pentru căsătorie
Într-o expunere despre concepția hindusă a mariajului, Rabindranath Tagore arăta cum un grad acceptabil de căsătorie armonioasă și fecundă se poate obține printr-o anumită pregătire spirituală în vederea matrimoniului.
Fata privește la soț ca la un principiu și este învățată să facă față unui dublu rol: cel demografic, pentru a aduce pe lume un copil reușit, și cel de a introduce în viața comună un farmec specific, echivalent cu o bucurie dătătoare de putere.
Unii psihologi susțin că matrimoniul bazat numai pe dragoste este extrem de fragil și generator de drame. Totuși, criza de azi a instituției matrimoniale este expresia degradării eroticii și nu a evoluției ei.
Neseriozitatea în legăturile erotice și cultivarea insuficientă a dragostei în viața umană nu pot duce decât la căsătorii inadecvate, contractate mai mult sau mai puțin întâmplător.
Havelock Ellis a insistat asupra aspectului de joc, ludic, pe care îl poate avea actul sexual și a considerat că acestuia i se cuvine o mare atenție. Jocul nu este numai o activitate de învățare pe modele a vieții reale sau o descărcare plăcută a unui surplus de energie.
El este și o activitate analogă creației artistice, de invenție și de desfășurare armonizată a actelor mintale și corporale.
În tratatele orientale de „artă a iubirii”, precum Kama Sutra, Kama Shastra, Grădina parfumată, Breviarul încântărilor etc., tehnicilor sexuale li se acordau pagini întregi, ceea ce nu exprimă în primul rând senzualitatea orientalilor, ci o apreciere lucidă a rolului trupului în interacțiunea dintre soți.
O căsătorie reușită este o operă de artă
Cuplul conjugal adecvat este oare alcătuit din persoane care seamănă între ele sau din persoane care se deosebesc până la contrast? Similitudinea sau complementaritatea este recomandabilă?
Cercetările lui E. Kretschmer tind să arate că similitudinea convine în cazurile individualităților complexe, în timp ce complementaritatea este oportună acolo unde individualitățile sunt dezvoltate oarecum unilateral.
Un cuplu complementar are un evantai mai larg de reacții adaptative decât fiecare participant în parte. Prin interacțiune, fiecare personalitate își poate completa laturi și fațete sufletești.
De ce se spune că o căsătorie reușită este o operă de artă? Pentru că cere efort creator și o anumită pricepere și inspirație. Pentru că este libertate în cadrul unor reguli, caracterizare pe care Goethe o făcea artei.
Pentru că atât în căsătorie, cât și în creația ori interpretarea artistică, sunt necesare și cunoștințe „tehnice”. Pentru că aspectele de „joc” din căsătorie au frumusețe.
Din păcate, spune H. Ellis, sunt rari artiștii atât în erotică, cât și în matrimoniu. Simpla bună intenție sau sinceritatea sentimentelor nu pot face din orice om un mare poet. Și pentru o bună căsătorie este nevoie de aptitudini, de vocație.