Limbajul verbal apare la copil nu ca un mijloc de expresie, ci ca un mod de a obține lucruri. Această funcție pragmatică a cuvintelor rămâne dominantă și la adult, în raport cu funcția expresivă.
Folosim cuvinte pentru a lămuri, dar și pentru a ne ascunde. Și, în timp ce învățăm să folosim cuvintele ca arme, ne dăm seama că și ceilalți fac la fel. Pare ușor să spui vorbe mincinoase, pare mai greu să râzi atunci când ești trist.
Gesturile ne trădează, se zice. Adevărul este că și limbajul trupului este învățat și poate minți.
Pentru a ilustra cum poate fi falsificat limbajul trupului pentru a fi folosit în jocurile seducției, să vorbim puțin despre folosirea cosmetică a mătrăgunei, pe numele ei științific Atropa belladonna, adică „frumoasa inflexibilă”.
Seducătoarele din Italia și Spania o foloseau în trei moduri: picături pentru a avea ochi mari și strălucitori, infuzie foarte diluată băută pentru a evita înroșirea obrajilor la emoții puternice, iar soluția roșie obținută din rădăcină era folosită pentru colorarea pomeților.
Sunt aici trei modalități prin care limbajul trupului poate fi o minciună: prin simulare, prin amuțire, prin acoperire.
Prima poate fi ușor de depistat pentru un observator atent, mai ales datorită discordanțelor dintre expresia buzelor și cea a ochilor. Dar, dacă se asociază cel de-al treilea procedeu, care pare atât de inofensiv, al desenării unei măști, expresiile de sub mască devin greu de citit.
Semnificația gestului e în ochiul privitorului
Chiar dacă eliminăm ipoteza simulării, limbajul trupului rămâne ambiguu. Spre exemplu, dilatarea pupilelor poate indica interesul și atracția erotică, dar poate semnala și o frică intensă.
O mimică impasibilă poate fi expresia dezinteresului, dar și un mecanism de apărare față de propriile anxietăți. Capacitatea de expresie gestuală este strâns legată de capacitatea de verbalizare a emoțiilor.
Semnificația gestului e în ochiul privitorului, iar ochiul privitorului este educat prin asocierea dintre gesturi și cuvinte. Comunicarea este deplină atunci când putem să ne simțim bine tăcând împreună. Dar asta se întâmplă doar după ce am încercat să traducem în cuvinte gesturile.
Atunci cuvintele nu mai trebuie spuse, pentru că sunt incluse în gesturi pe care le-au însoțit de multe ori înainte.
Vorbind despre limbajul nonverbal în iubire, amintesc cinci indicii:
- semne ale atenției acordate celuilalt, precum căutarea privirii și promptitudinea răspunsului;
- dilatarea pupilelor, care poate semnala interes sau atracție fizică, dacă nu este cumva efectul atropinei;
- umezirea buzelor, gest care sugerează pregătirea pentru apropiere intimă;
- timbrul vocii, care este un liant între conținutul verbal al mesajului și indiciile nonverbale;
- brațele încrucișate sau poziția picior peste picior, considerate atitudini defensive.
Posibilitatea de a minți
Așa cum am spus și mai sus, toate aceste indicii sunt relative. Repertoriul comportamental este mult mai restrâns și mai stereotip decât limbajul verbal. A încerca să verifici cuvintele prin căutarea gesturilor corespondente e ca și cum ai traduce dintr-o limbă cu 100.000 de cuvinte într-una cu 800.
Unii încearcă să citească gesturile, alții să-și ascundă slăbiciunea manifestată în gesturi. Toți încearcă să învețe să controleze prin gesturi.
Esențială în dragoste este însă capacitatea de a te lăsa privit ca persoană unică, nu ca purtător al modelor gestuale ale momentului.
Interesul față de limbajele nonverbale este și o consecință a scăderii încrederii noastre în cuvintele folosite prea ușor. Dar e bine să ținem seama de adevărul elementar că nici mimica nu este un limbaj înnăscut, ci tot unul cultural.
Cu toate avantajele și dezavantajele oricărui limbaj. Inclusiv posibilitatea de a minți.